22 decembrie - în căutarea trecutului prezent şi a prezentului pierdut&nbsp

Umbrele loviturii revoluționare de stat (ne) bântuie şi azi, și nu sunt preocupate cu descrierea viitorului ci îngrijorate pentru clarificarea trecutului. Acel trecut care cuprinde toate cauzele vieții prezente, care a transformat ființe în umbre, ireversibil, oricât ne(le)-am ruga, vorba poetului, ca umbrele să redevină ființe.

Revoluție-lovitură, lovitură-revoluție dar să ştim şi noi, după atâta timp, ce s-a întamplat cu adevărat, pentru că deşi am fost pe-acolo, când s-au pus bazele disperării şi premizele tragediei, nu ne-am lămurit total, că dacă zic complet încep să mă enervez când aud acest cuvant. Am devenit filozofii suspinului.

„Noua Republică” se zbate încă, după zeci de ani, între religie (80%) şi naționalism(10%?), cufundate în ignoranță (100%), amândouă în strat subțire, opac, fără vlagă şi fără perspectivă.

Religia noastră este şpaga, patriotismul nostru este apărarea lichelelor (vă mai aduceți aminte de „Apelul la lichele”?), naționalismul nostru este îngăduința, ca o glumă proastă.

Nu există nicio forță socială care să inspire comportamentul maselor umane ale societății în ansamblu.

Sau, poate, nepăsarea ca principală forță, inertă. O forță de frecare dintre societate şi timp care ne transformă în mimi ai istoriei, simulatori ai mişcării de avans, când noi alunecăm silențios, pe loc.

Suntem actorii perfecți ai propriei tragedii, a ceea ce se cheamă „silent majority”. Mută, oarbă, surdă!

Dar nu precum cele 3 maimuțe budiste, ele erau înțelepte!

Suntem chef-maeştri în comemorări şi colive dar nu debordăm de remuşcări nici când vorbim de crime colective! COLECTIV!. Cât despre cele individuale, comise de nişte scelerați, creiere virgine, în uniformă sau nu, sunt repede uitate.

„Lumea iartă crimele individuale, dar nu şi participarea la o crimă colectivă” scria Proust.

Defectele unei naţii nu sunt neapărat o însumare simplă a defectelor cetăţenilor ei, dar „continuăm jocul periculos, dar preferat, al «solidarizării» prin eroare” cum spunea Eliade.

À propos, unde ne sunt criminalii? Cât îi mai tineți în dulap, la uitare? Și nu e vorba numai de cei care au călcat pe „tresărirea” din Decembrie 89.

„Marea întrebare la care nu am putut răspunde, în ciuda celor 30 de ani de cercetare a sufletului feminin, este «ce vrea o femeie?»” se interoga Freud.

În ciuda celor peste 30 de ani de la înlăturarea „marelui cârmaci, ctitor, arhitect” întrebarea la care nu putem nici noi răspunde azi este ce vrea guvernarea, politica românească? Ce vrea pentru noi, că pentru ea, cunoaștem răspunsul de 33 de ani.

Avem impresia că Schengen-ul din spațiul nostru politic, libera circulație de la un partid la altul a parlamentarilor, miniștrilor, primarilor și altor jupâni este totuna cu cel din spațiul european.

Suntem insațiabilii propriilor noastre minciuni și fabulații.

„Mecanismul psihologic care motivează și facilitează aceste comportamente corupte este mândria hubristică, sentimentul emoțional (N.B. aș spune și național) de aroganță, îngâmfare, egotism și superioritate care îi determină pe oameni să se laude, să mintă, să se înșele și să-i înșele pe ceilalți, să le-o ia înainte” așa cum explică Jessica L. Tracy în articolul său Unmitigated Arrogance, ai impresia că se referă la politica românească. La anagnoștii Europei.

Sunt doar câteva observații pentru care putem considera ultimii 33 de ani de viață românească unic de proști.

Politicieni, aveți ieșirea asigurată prin vomitoriu! Poftiți vă rog!

Sursa foto: digi24.ro