Abur și pixel - reconfigurări ale imaginii în epoca digitalizării. Expoziția „Nostalgia Aburoaselor – interpretare digitală”, semnată de artistul vizual Valentin Sava

            În spațiile încărcate de semnificație istorică și  culturală ale Palatul Culturii din Iași, expoziția „Nostalgia Aburoaselor – interpretare digitală” (17 martie 2026), semnată de artistul vizual prof. univ. dr. Valentin Sava, se oferă privirii drept un câmp dens de reflecție, în care nu doar formele vizuale sunt puse în discuție, ci însăși condiția imaginii într-un orizont dominat de digitalizare, de proliferarea mediilor tehnice și de o transformare profundă a sensibilității contemporane. În această configurație, lucrările nu mai pot fi abordate exclusiv din perspectiva unei estetici a reprezentării, întrucât ele articulează, într-un mod coerent și subtil, o problematică ce ține de ontologia vizualului, de statutul imaginii între materialitate și imaterialitate, între memorie și calcul, între experiență și simulare. Vernisajul a reunit intervențiile unor specialiști ale căror discursuri au configurat un orizont critic coerent – ing. dr. Monica Nănescu, șef secție la Muzeul Tehnic,  muzeograf dr. Minola Iutiș de la  Muzeul de Artă, dr. Lăcrămioara Stratulat, dir. gen. adj. la Complexul Muzeal Național ,,Moldova’’ Iași ( complex  muzeal din care face parte Palatul Culturii)   și criticul de artă, lector dr. Maria Bilașevschi – președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Iași, fiecare contribuind la articularea unei lecturi profesioniste și nuanțate asupra lucrărilor expuse, asupra direcției estetice asumate de artist și asupra relevanței demersului în contextul actual al culturii vizuale.

            O astfel de lectură impune, în mod inevitabil, raportarea la reflecțiile lui Walter Benjamin, care identifica în reproducerea tehnică o transformare decisivă a operei de artă, prin pierderea aurei și prin modificarea relației dintre obiect și privitor; cu toate acestea, în contextul digital contemporan, problema nu mai poate fi redusă la o simplă diminuare a autenticității, întrucât, așa cum sugerează Boris Groys, imaginea devine o entitate circulantă, dependentă de infrastructuri invizibile, de arhive digitale și de sisteme de distribuție care îi conferă o existență fluidă, instabilă, dar în același timp persistentă prin reluare și recontextualizare. Lucrările lui Sava nu se fixează doar într-o prezență unică, ele se înscriu simultan într-un regim al multiplicării și al variației, unde fiecare imagine pare să fie doar o actualizare posibilă a unui câmp vizual mai amplu.

            Această transformare poate fi aprofundată și prin prisma gândirii lui Vilém Flusser, pentru care imaginile tehnice, în aparență simple reprezentări ale realului, sunt de fapt produse ale unor aparate programate, structuri care organizează percepția și gândirea în funcție de logici predefinite; în acest cadru, locomotiva cu abur – figură centrală în economia vizuală a expoziției – nu mai funcționează doar ca relicvă a modernității industriale; ea devine un semn de tranziție, un nod simbolic în care se întâlnesc două regimuri ale tehnicului: cel mecanic, bazat pe energie și materialitate, și cel digital, întemeiat pe informație și cod. Aburul însuși, în această interpretare, își pierde consistența fizică pentru a se transfigura într-un echivalent vizual al fluxurilor de date, o substanță instabilă, dispersivă, capabilă să sugereze o lume în continuă transformare.

            În prelungirea acestor considerații, reflecțiile lui Bernard Stiegler asupra tehnologiei ca formă de exteriorizare a memoriei permit o înțelegere mai nuanțată a dimensiunii nostalgice din lucrările lui Sava, unde trecutul deși este recuperat ca o arhivă fixă de imagini, este supus, în același timp, unui proces continuu de reconfigurare, de rescriere și de actualizare prin intermediul mediilor digitale; nostalgia deși aparent pare o simplă orientare afectivă către ceea ce a fost, esre și o formă de conștiință a transformării, o modalitate de a gândi temporalitatea în condițiile unei tehnologii care nu încetează să arhiveze, să modifice și să redistribuie trecutul.

            Din punct de vedere estetic, această mutație se reflectă în mod pregnant în tratarea culorii, care nu mai este concepută ca pigment aplicat pe o suprafață materială. Culoarea e o lumină generată, emisă, configurată prin intermediul unor procese digitale, ceea ce apropie demersul lui Valentin Sava de observațiile lui Edmond Couchot privind imaginea numerică, în care vizibilul nu mai derivă din contactul direct cu realul; el provine dintr-o serie de operații de codificare și calcul; în acest regim, culoarea nu mai acoperă forma; ea o constituie din interior, generând un tip de vizibilitate pe care o produce în termeni vizuali autonomi și care nu reflectă lumea.

            Această autonomie a imaginii deschide inevitabil și perspectiva unei lecturi în termenii simulacrului, așa cum a fost formulată de Jean Baudrillard, unde realitatea nu mai constituie referința ultimă a imaginii, iar reprezentarea nu mai trimite la un original stabil; reprezentarea conduce la alte imagini, la alte straturi de mediere; în lucrările artistului vizual, locomotivele sunt obiecte ale unei experiențe directe, forme deja mediate, reconstruite din arhive vizuale, din memorie colectivă și din imaginar cultural, ceea ce le conferă o prezență spectrală, situată între real și virtual.

            Cu toate acestea, reducerea acestor imagini la o logică pur tehnologică ar însemna ignorarea dimensiunii lor poetice, care introduce o tensiune dinamică între calcul și sensibilitate; în apropierea reflecțiilor lui Gaston Bachelard asupra imaginației materiale, aburul poate fi înțeles drept o substanță a visării, un element care nu doar învăluie formele, le și transformă, le deschide către o zonă de indeterminare, unde vizibilul ci devine procesual și nu mai este fix. Această dimensiune poate fi pusă în dialog și cu lirismul modern, de la Stéphane Mallarmé, unde cuvântul creează spații de suspensie semantică, până la Paul Valery, unde limbajul devine locul unei tensiuni între prezență și absență; într-un mod analog, imaginile cu locomotivele cu aburi   deschid câmpuri de interpretare, în care privirea este invitată să descopere noi semnificații; ele nu mai oferă sensuri stabilizate.

            În planul istoriei artei, demersul poate fi situat într-o linie de continuitate și ruptură în raport cu tradiția picturală, întrucât, deși păstrează o sensibilitate pentru compoziție, pentru raportul dintre figură și fond, pentru tensiunea cromatică, el abandonează materialitatea clasică în favoarea unui mediu în care imaginea este generată, manipulată și distribuită digital; artistul devine operatorul unui sistem vizual complex, în care decizia estetică se intersectează cu posibilitățile tehnice ale mediului; el nu mai este doar autorul unei forme.

            Prezența figurii umane, discretă și adesea fragmentară, introduce o dimensiune suplimentară de reflecție, în care raportul dintre uman și tehnologic nu mai este unul de interdependență, și nu de opoziție, aspect ce poate fi pus în relație cu reflecțiile lui N. Katherine Hayles asupra subiectului contemporan, configurat într-un regim hibrid, distribuit între corporalitate și sisteme tehnice. Figura umană nu mai ocupă centrul compoziției; ea apare integrată într-un ansamblu mai larg, unde granițele dintre organic și artificial devin tot mai dificil de delimitat.

           „Nostalgia Aburoaselor” se constituie drept un demers artistic  teoretic și vizual deopotrivă, în care se urmărește deschiderea unui câmp de reflecție asupra modului în care imaginea, tehnologia și memoria se reconfigurează reciproc într-o epocă dominată de fluxuri vizuale, de arhive digitale și de o accelerare fără precedent a producției de imagini. Nostalgia aburoaselor e un  instrument critic, capabil să pună în lumină transformările profunde ale sensibilității contemporane, acolo unde vizibilul nu mai este doar ceea ce se vede; vizibilul este ceea ce se generează, se procesează și se reinterpretează în mod continuu.