Alecsandri’s Garden: „la țară nouă, legi vechi!”

Într-un prezent în care lumea politică ni se pare o tragicomedie, iar societatea în care trăim un soi de drama giocoso, spectacolul regizat de Ovidiu Lazăr, Alecsandri’s Garden, se potrivește mănușă pentru vremurile actuale. Folosindu-se de personajele pe care le-a propus scriitorul pașoptist în urmă cu două secole, regizorul reușește să le aducă în contemporaneitate, demonstrând publicului său că avea dreptate Nicolae Filimon când zicea la vremuri noi, tot noi!

Spectacolul este deschis de membrii unei trupe rock, conduse de Diana Roman, formată din artiștii Ioan Ursulescu, Bogdan George Ionescu și Radu Cătălin Grăjdeanu. Îmbrăcați în piele, cu bocanci solizi, având tricouri cu cranii și încinși cu lanțuri de metal groase, ei emană prin toți porii spirit de anarhie. Cântăreața stranie, personajul interpretat de Diana Roman, va cânta „cânticelul” Chiriței despre fumat, dar ritmurile de rock-opera și revolta din glasul ei îi vor schimba total atmosfera inițială, sugerând dezgustul solistei în fața lumii care preferă să se ia după mode în loc să își creeze o identitate proprie.

Scena simplă, din șipci de lemn, înconjurată de statui identice, va fi „teatrul de război” al tipologiilor alecsandriene. Ca-ntr-un musical, la început intră toată distribuția și interpretează melodia cântată cu pathos de Diana Roman, semn că Toată lumea azi fumează este și laitmotivul spectacolului: toată lumea e, în fond... la fel! Apoi, se risipește fiecare care încotro și lasă loc Doamnei N. să-și facă apariția. Interpretată de Oana Sandu, imaginea sa îmi aduce aminte de o Liza Minelli din filmul Cabaret, personajul ei fiind unul ironic, senzual, comentând cu ochi critic orașul Iași, aflat pe malul Bahluiului, care invită la meditații mlăștinoase pe acordurile piesei Până când nu te iubeam, a Mariei Tănase. La început, îmbrăcată în costum negru, de satin, din pantaloni și sacou, mai apoi în rochie neagră, cu șlițuri ce-l au pe vino-ncoa, Oana Sandu vrăjește cu gestica și cu inflexiunile sale vocale, monologul său despre Iașiul fanariot și cel bonjurist fascinând de la primul până la ultimul cuvânt. Având rol de narator, monologurile sale vor fi niște intermezzo-uri esențiale între intrările personajelor-tip.

Radu Homiceanu, Haimanaua, reprezintă omul bun la toate, care indiferent de partidul politic aflat la conducere, își găsește un loc cald și un os de ros. Nu are o profesie stabilă, poate fi polițist, judecător, subprefect, primar, orice, dar nici nu apucă bine să înțeleagă cu ce se mănâncă meseria sa, că din nou e instituit în altă funcție pentru că așa o cere conducerea. Un plimbă traista, așa cum o sugerează și costumația sa lejeră, contemporană, unde blugii largi și hanoracul sport indică atitudinea laisse-faire a personajului, care se complace cu situația dată, singura lui problemă rămânând reuniunea cu soția și cu copiii, care niciodată nu-l ajung din urmă.

Paraponisitul lui Dumitru Georgescu este omul tipic plin de diplome, dar, degeaba, căci acestea nu-l ajută la nimic. Îmbrăcat în negru din cap până în picioare și cu o vestă confecționată din toate diplomele obținute, Paraponisitul merge la cerșit de posturi în ministere, pe motivul că are suficientă școală ca să fie un funcționar public respectabil, dar ca mai toți oamenii care adună hârtii cu atestări pe ele, personalitatea e ștearsă, slugarnică, iar mintea destul de subțire, dovadă că limbile străine, pe care se presupune că le știe, sunt doar o iluzie și un adaos în CV. Veșnic nemulțumit, așa cum o spune și numele, Dumitru Georgescu joacă un personaj dublu: milog la suprafață, este plin de ranchiună și răutate în interior, caracter care se dezvăluie în timpul cântecului, interpretat cu o voce plină, ce ne aduce aminte de trupele rock din anii 70-80. Ieșind din scenă cât se poate de mic și de drăgălaș, Paraponisitul îi face loc doamnei Kera Nastasia, o femeie la vârsta a treia, văduvă deja de trei ori, care vrea să-și facă rost de pensie de la stat, deși a muncit mereu la negru. Fiind sfătuită de boierii unde a lucrat ca bonă, doamna Kera, jucată de Georgeta Burdujan, încearcă să convingă statul să o plătească, deoarece ea merită fiecare bănuț din bugetul țării. De ce? Motivele ei sunt ridicole, pornind de la soții care au „muncit” pentru bunăstarea statului (care cafegiu, care portar), până la faptul că și pisica, și nepotul au mai multe drepturi la pensie decât restul oamenilor din jur. Pe scurt, nimeni nu e mai îndreptățit decât ea să profite de banii națiunii. După demonstrația de forță a cucoanei, apare în scenă un personaj savuros, pe care Ionuț Cornilă l-a interpretat excepțional: Sandu Napoilă. Așa cum o zice și numele, personajul lui Cornilă este un... „conservator”, nu vrea niciun progres și tot ce propun politicienii și, mai ales, adversarul său de moarte, Clevetici (jucat de Mălina Lazăr) sunt simple gogomănii. Având o expresie-tic, care mi-a rămas lipită de creier ca un timbru, - Vă întreb, boieri dumneavoastră, UNDE MERGEM? – și o costumație ce-mi reamintea de pozele cu Che Guevarra, Sandu Napoilă e un coleric, care urăște taxele, noile legi, faptul că nu-și mai poate manifesta nicio pornire în public, devenind, astfel, prototipul revoltatului veșnic împotriva deciziilor statului, acel Știe-Tot care are soluții pentru toate, dar nu rezolvă nimic. Jucat împreună cu Clevetici, personajul este o brută, căci nervii și-i răzbună pe gazetarul aparent timid, bâlbâit, care ascunde în sine un suflet de dictator. Clevetici vrea să se revizuiască toată legislația țării, dar nu din motive altruiste, care să aducă binele acesteia, ci, mai degrabă, din rezonuri proprii, care să-i aducă sieși beneficii. Mălina Lazăr tremură, sub culorile tricolorului, la fiecare vorbă, dar sugerează bine caracterul personajului său: mult zgomot pentru nimic!

Horia Veriveș – Gură Cască – reprezintă tipul emblematic al secolului XXI. Îmbrăcat parcă asemenea unui agent secret și purtând o cască în urechi, personajul lui Veriveș știe cel mai bine ce se află în „spatele cortinei”. Are sursele lui, știe de la X și de la Y cum o va duce țara. Seamănă cu un conspiraționist sadea și nu se sfiește să-și împărtășească părerile, scriind la ziar tot ce-l îngrijorează. Nimeni nu îl citește, dar el speră ca într-o zi lumea să conștientizeze că teoriile sale sunt cât se poate de adevărate. Scena în care acesta vorbește cu reflectorul, simbolizând sursele secrete care-l informează, e de un umor sublim, arătând cât se poate de clar paranoia și gustul pentru conspirații al personajului.

De departe favorita mea rămâne doamna Anghelușa, prezentată cu mare fast de Dumitru Georgescu. Baba absolută, vindecătoarea de orice și vrăjitoarea supremă, Anghelușa, interpretată excepțional de Tatiana Ionesi, tratează tot cu leacurile ei... mortale! Cu combinații absolut halucinante de otrăvuri și prafuri, de cuie și de oase de liliac, ea nu te scapă numai de boală, ci și de viață, în fapt. Știind mai toate leacurile de la un doctor neamț, Anghelușa e vestită pentru leacurile ei și căutată de toată urbea. Culorile rochiei, ciorapii stridenți, brățările ce creau o muzică la fiecare mișcare a Tatianei Ionesi și dansul fascinant al „cînticelului” său m-au vrăjit pe tot parcursul monologului, semn că doamna Anghelușa e cu adevărat magică!

În final, pentru a arăta perenitatea Chiriței, intră, în travesti, Alexandru Horga, cel mai tânăr dintre actori, și demonstrează că sămânța isprăvnicesei e încă printre noi. Aflată în voiaj, cel mai cunoscut personaj al lui Vasile Alecsandri a rămas același, indiferent de vremuri: cochet, plin de sine și o farmazoană nevoie mare – ca să mă folosesc de un alt prototip alecsandrist.

Spectacolul se încheie, în mod simetric, cu același cântec cu care a început, trupa rock, în frunte cu Diana Roman, ridicându-se de la locul ei, fiind sătulă de ridicolul personajelor care s-au perindat pe scenă și revoltându-se împotriva superficialității lor.

Recunosc, acest spectacol, care se vrea un omagiu adus dublului centenar al lui Vasile Alecsandri, mi s-a părut că ascunde mai mult decât ideea unui cadou aniversar. Ovidiu Lazăr mi-a pus în fața ochilor un spectacol tip satiră, care demonstrează că ideile lui Alecsandri sunt nemuritoare și că prototipurile inventate de acesta, pentru Cânticele, încă se mai plimbă și astăzi pe străzile noastre. E greu să joci pe monolog, să ții atent un public doar vorbindu-i despre tine, dar actorii s-au descurcat de minune și unii dintre ei au fost absolut excepționali, rolurile picându-le mănușă. Drept să spun, îmi pare nespus de rău că stagiunea s-a terminat și că trebuie să aștept până în septembrie ca să mă duc la teatru, dar mă bucur nespus că după un an incert, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” a terminat în forță! Abia aștept să văd ce va aduce toamna!

Sursă foto: TNI