Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Române

Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1820 – 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Române și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați.

Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Turcia l-a recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.

Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.

După abdicarea din 1866, Alexandru Ioan Cuza a trăit în stăinătate. Inițial a locuit la Paris din aprilie 1866 sub numele de Alexandru Adam. În septembrie 1867, s-a mutat la Oberdöbling, lângă Viena. Pe 21 mai 1870, fostul domnitor vindea casa din Austria și, la prescripțiile medicului, pleacă în Italia.

Atmosfera din Viena, zgomotele străzilor l-au determinat să se stabilească la Florența, așezare liniștită, cu monumente grandioase, cu aerul somptuos și solemn, aici îmbinându-se linia clasică cu fervoarea renascentistă. Și împrejurimile erau odihnitoare. Colina San Miniato, cu pinii și chiparoșii ei, podurile de pe Arno, legendare, arhitectura gravă, toate întrețineau o atmosferă nostalgică, uneori dureroasă, ca și trecerea timpului, ca și adumbrirea gloriei. După cum povestea soția sa, Elena Cuza, fostul domnitor a cumpărat ”o vilă lângă Poarta Romană și care a purtat multă vreme numele de Villino Cuza”. Casa cu un mic parc avea fața îndreptată spre grădinile Boboli și spre înălțimea San Miniato. Orășelul nou, pe care se găsea Porta Romana, pe malul stâng al Arnoului, fusese construit în secolul al XIII-lea. Tot pe malul stâng se afla Palatul Pitti, ridicat de Brunelleschi, cu numeroase opere valoroase, ce e legat de vestita galerie Ufizzi prin Ponte Vecchio, peste Arno. De asemnea, de la Porta Romana se putea vedea și celebrul fort Belvedere. De aici Cuza pleca uneori în călătorii la Paris și Reichenhall(aprilie 1871). Deziluzionat să bată aceleași locuri, fără efect substanțial penntru plămânii săi șubrezi, ex-principele se duce în iunie prin localitatea balneară Hale, din Austria și ajunge în aceeași lună la Viena. În iunie, cu o ultimă deznădejde, poposea iar la Reichenhall, mai mult pentru sănătatea Elenei care avea dureri pricinuite de reumatism. În iarna 1871-1872, familia se găsea la casa ei din Florența.

În acea perioadă, Cuza purta o corespondență destul de activă cu Petre Grădișteanu. Reținem următoarea justificare pe care i-o face confidentului său: ”Întrăuntul țării, 2 mai(1864- adoptarea Statutului Dezavoltător al Convenției de la Paris) a fost o revoluție plecată de la tron, nu în scopul de a spori puterea ocârmuirii și de favoriza intesele unei dinastii, ci nobilul program al divanurilor ad-hoc”. Pe 25 ianuarie 1873, Alexandru Ioan Cuza, scria împărătesei Eugenia, exprimându-și regretele pentru moartea lui Napoleon al III-lea. Principele nu-și ascundea sentimentele de recunoștință față de defunct, asigurând-o pe împărăseasă că nu uitase cine susținuse cauza unirii și îi sprijinise domnia. Acum începea pentru Cuza o perioadă de împăcare cu sine și cu lumea din jur, fiind dispus să ierte. Își presimțea propiu-i sfârșit, iar după ce-l încunoștiințează pe Iordachi Lambrino de planurile sale, în mai 1873 se stabilește la Heidelberg, orașul universitar de pe malurile Neckar-ului, cu destule case și capele celebre, unde voia să-și dea copiii la învățătură și să se trateze la un specialist. ”Heidelberger Zeitung” i-a anunțat prezența, la cronica mondenă, cum se obișnuia. Soția sa ne dă indicii asupra momentelor de final ale vieții lui Alexandru Ioan Cuza:

"În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel(Mont-Cenis), Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum era puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel(Europa), vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu. Dar prințul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripțiile lui nu mi se părea de loc(!) eficace și eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă. După puțin timp Cuza muri”. Pe 15 mai 1873, la ora unu și jumătate noaptea, Alexandru Ioan Cuza se stingea printre străini. Cu ajutorul agentului diplomatic de la Berlin, Theodor Rosetti, cumnatul lui, trupul i-a fost îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Fostul domnitor al Moldovei, Mihail Srturdza, îi asigură un preot din Baden Baden. Pe 27 mai sicriul ajungea în țară cu trenul după ce trecuse prin Cracovia, Lemberg și Cernăuți. În orașul bucovinean, un corp de oaste austriac a prezentat onorul și depus o ghirlandă de flori. În gara Ițcani(Suceava) sosieră peste 100 de delegați și o mulțime de suceveni. Dimitrie Gusti rostește o cuvântare, iar arhiereul Vladimir Suhopan face o scurtă slujbă. La Verești, vin săteni din tot Botoșaniul în frunte că țăranul Simion Stanciu, fost deputat în Adunarea ad-hoc și care va urma sicriul până la Ruginoasa. Primiri asemănătoare au avut loc și la Dolhasca, Liteni și Pașcani.

În gara Ruginoasa este așteptat de o mare mulțime de țărani, ostași, actuali și foști demnitari ai țării. Elena Cuza e însoțită de Vasile Alecsandri și Costache Negri. În jurul lor era o mare delegație de studenți ieșeni. Pe o culme din apropiere, regimentul 5 de infanterie intona marșuri funebre, în fruntea armatei aflându-se Ion Em. Florescu, devotatul prieten al defunctului. S-au tras 21 de salve de tun. Sicriul a fost așezat într-un cort în curtea bisericii din Ruginoasa. La căpătâiul său se aflau mari politicieni precum: Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri. Înmormântarea a fost una deosebită, pentru un om care fusese iubit, hulit și apoi regretat. În curtea bisericii s-a ridicat o tribună de la care s-au citit numeroase discursuri. Mihail Kogălniceanu a spus: ”Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea” Domnitorul a fost înmormântat pe 29 mai 1873 la biserica din Ruginoasa. Giulgiul ce a acoperit sicriul domnitorului, cu tricolorul în bernă plus monogramele ”A.I.I”. și cartea de condoleanțe unde se distinge iscălitura lui Mihail Kogălniceanu se găsesc azi la Muzeul Militar ”Regele Ferdinand”.

Ani de-a rândul trecătorii prin fața castelului Ruginoasa își scoteau cușma de pe cap și își făceau cruce, iar copiii lor erau crescuți în cultul lui „Cuzea” care a dat pământ țăranilor. În 1907, Elena Cuza a reînhumat oasele domnitorului, ”pe care le-a spălat și pus în cavoul bisericii” într-o cutie din argint, pe care a așezat-o într-un sicriu din stejar. În 1944, rămășițele pământești au fost mutate de un brav soldat din Ruginoasa ca urmare a aproprierii frontului. Până în 1946, Cuza Vodă s-a odihnit la Curtea de Argeș pentru ca apoi să fie dus la biserica Trei Ierarhi din Iași. Azi, la Ruginoasa, în partea de vest a bisericii, unde s-a aflat primul loc de veci al domnitorului, este un monument străjuit la stânga de mormântul fiului lui Cuza, Dimitrie (sinucis în 1888 din cauza unei franțuzoaice de moravuri ușoare) și în dreapta de trei salcii plângătoare plantate de Elena Cuza…

Surse: https://ro.m.wikipedia.org/, http://www.istorie-pe-scurt.ro/, https://www.muzeulcotroceni.ro/, https://doxologia.ro/.