Arta care vindecă: CATHARSIS , expoziția artistei vizuale Ana Maria Negară la Galeria „Th. Pallady” Iași

Pe 20 februarie 2026, în cadrul ediției aniversare Luna Sculptorilor Români, spațiul Galeriei „Th. Pallady” a găzduit un demers expozițional de o coerență conceptuală și o densitate simbolică remarcabile, intitulat CATHARSIS, semnat de Ana Maria Negară, artistă vizuală și cadru didactic la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Evenimentul, onorat de prezența Principelui Șerban Dimitrie Sturdza, a curatorului dr. Maria Bilașevschi și a Prof. univ. dr. Cristian N. Ungureanu, Prorector  la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași,  s-a înscris într-un moment simbolic al culturii române, marcând 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, fără a se limita însă la reverența comemorativă, ci asumând un dialog viu cu moștenirea modernității sculpturale.

Titlul expoziției își are originea în reflecția din Poetica lui Aristotel, pentru care catharsisul desemna procesul de purificare a afectelor prin intermediul experienței tragice; însă, în demersul artistic al  Anei Maria Negară, conceptul nu este reluat ca simplă referință erudită, ci reconfigurat ca practică a transformării prin intermediul formei, în sensul în care tensiunile, fricile și fragilitățile contemporaneității sunt absorbite de materia sculpturală, picturală, grafică și reorganizate într-o structură capabilă să genereze sens și echilibru.

Când Aristotel afirma că tragedia este „imitarea unei acțiuni nobile și întregi, capabilă să trezească milă și frică, pentru a se realiza catharsisul acestor pasiuni”, el sintetiza nu doar o doctrină estetică, ci și un principiu psihologic de purificare: catharsisul nu este doar emoție, ci transformare. Din grecescul katharein, „a curăța”, și katharos, „pur, fără pată”, termenul a traversat veacurile ca un fir de lumină care leagă ritualul, arta și conștiința. Inițial legat de purificările sufletești dedicate lui Apollon și Artemis, catharsisul a migrat din templu în teatru, din poezie în muzică, din introspecție în social, păstrând însă aceeași finalitate: reîntoarcerea la sine prin experiență estetică.

Pentru Platon, catharsisul presupunea „purificarea trupului și a sufletului pentru ca spiritul să poată cugeta la adevăruri” - un exercițiu de detașare de lumea aparențelor. Aristotel a mutat însă centrul atenției de la ritual la spectacol: spectatorul, participând afectiv la drama corului și a actorilor, se eliberează de propriile pasiuni, temeri și dorințe, transformând emoția într-o formă de cunoaștere. În muzică, explica el, catharsisul poate fi și mai imediat: „Se pot vedea oameni care, ascultând o melodie, sunt transpuși într-o altă lume, sub imperiul unei emoții, însoțită de plăcere.”

Mai târziu, dramaturgi precum Jean Racine sau Pierre Corneille au cultivat tragedia ca exercițiu al intensității afective. În secolul XX, Bertolt Brecht a reconfigurat catharsisul, propunând spectatorului să fie implicat emoțional, dar păstrând distanța critică: „Spectatorul trebuie să simtă, dar să și gândească”. În psihanaliză, Sigmund Freud a transformat catharsisul în abreacție, eliberarea tensiunilor refulate, iar Carl Jung îl va privi ca pe un proces de reconciliere a conștiinței cu inconștientul.

Dacă modernitatea filosofică, de la Friedrich Nietzsche la Martin Heidegger, a interpretat experiența estetică fie ca intensificare a tragicului, fie ca deschidere a unui spațiu al adevărului, expoziția CATHARSIS a Anei Maria Negară, propune o mediere între aceste perspective: forma nu exacerbează conflictul, dar nici nu îl neutralizează; ea îl decantează, îl supune unei  clarificări și îl convertește într-o arhitectură a reflecției.

Nucleul expoziției, ansamblul sculptural Pace pe Pământ, compus din 99 de copii cu ochii închiși, dispuși într-o spirală meditativă, configurează un concept spațial în care geometria, sunetul și figura umană converg într-o experiență imersivă cu puternice implicații simbolice. Spirala, figură arhetipală a devenirii și a continuității, prezentă atât în structura materiei vii, cât și în reprezentările cosmologice, instituie un principiu ordonator care sugerează simultan interiorizare și expansiune, concentrare și deschidere.

Sunetul bătăilor inimii unui copil, amplificat și transpus vizual prin axa transparentă animată de sfere albe, introduce o dimensiune temporală și corporală ce transformă contemplarea într-o experiență participativă; ritmul cardiac, element primar al vieții, devine măsura unei comunități imaginare unite prin tăcere și respirație comună. Inocența nu este tematizată sentimental, ci configurată ca formă de rezistență ontologică, ca posibilitate de a suspenda violența printr-un gest de reculegere colectivă.

Legătura sugerată între microcosmos și macrocosmos, între bătăile inimii și ordinea spiralată, poate fi pusă în dialog cu hermeneutica sacrului formulată de Mircea Eliade, pentru care orice gest ritualic reactivează, la scară umană, o structură cosmică; instalația nu se reduce la o declarație pacifistă, ci funcționează ca un ritual  al reconcilierii, în care forma devine mediul unei experiențe de limpezire interioară.

Experiențele internaționale ale artistei în domeniul sculpturii monumentale, realizate în contexte culturale diverse, fundamentează o înțelegere matură a creației artistice ca intervenție durabilă în spațiul comunitar, ca „semn al trecerii” care depășește efemeritatea biografică. În consonanță cu reflecțiile lui Hannah Arendt asupra operei ca formă de permanență într-o lume dominată de consum și volatilitate, sculptura de for public capătă aici statutul unei inscripții responsabile în țesutul social.

Complexitatea logistică și instituțională (declara artista Ana Maria Negară  într-un interviu), pe care o presupune realizarea unei lucrări monumentale - colaborarea cu ingineri, tehnicieni, autorități și comunități - evidențiază dimensiunea colectivă a actului artistic, dar și fragilitatea infrastructurilor culturale contemporane. Demersul Anei Maria Negară se distinge printr-o rigoare profesională și o discreție care evită atât retorica revendicativă, cât și spectaculosul facil, preferând consolidarea temeinică a  unui discurs artistic coerent și sensibil.

Picturile, lucrările grafice și sculpturile de mici dimensiuni incluse în expoziția CATHARSIS, pot fi percepute ca spații ale experimentului și ale reflecției intime, extinzând discursul monumental într-o zonă a interiorității unde labirintul devine metaforă a căutării sensului. Coborârea în sine, departe de a fi un gest narcisic, se configurează ca etapă necesară a unei transformări naturale, în care vulnerabilitatea este asumată drept condiție a regenerării.

Din această perspectivă, expoziția artistei poate fi pusă în dialog cu reflecțiile lui Simone Weil asupra atenției ca formă supremă de responsabilitate, precum și cu intuițiile poetice ale lui Lucian Blaga, pentru care misterul nu este abolit prin cunoaștere, ci adâncit: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, afirma Blaga, sugerând că actul  de creație nu epuizează misterul, ci îl protejează.

Prin coerența conceptuală, rigoarea formală și densitatea simbolică a lucrărilor prezentate, CATHARSIS se impune ca un demers matur, în care sculptura devine simultan obiect, proces și mediu al unei experiențe reflexive. Expoziția mizează pe claritate și pe o disciplină a sensibilității care evită patetismul, preferând sobrietatea unei construcții articulate. Într-un context cultural marcat de fragmentare și hiperexpunere, Ana Maria Negară propune o estetică a discreției, a responsabilității, în care forma nu doar reprezintă emoția, ci o transformă, revelând funcția unei matrici de reorganizare interioară; iar această transformare, rafinată și sensibilă, constituie poate cea mai intensă formă de catharsis pe care arta contemporană o poate oferi.