Bienala de arhitectură de la Veneția, ediția 2023 - între modernitate și decolonialitate

           Potrivit lui  Roland Barthes[1]  mitul este o legendă, după etimologia lui grecească, o povestire simbolică despre condiția umană, dar și despre minciună, mistificare cu ajutorul semnificantului, un furt de sens, o deturnare a semnului, a cărui cea dintâi funcție e să denoteze, conotația parazitând denotația. Mitul este un semn global. Substanța acestui semn, oricare ar fi natura ei – limbaj verbal, fotografie, pictură, afiș, rit, arhitectură, obiect este redusă la o simplă funcție semnificantă, la statutul de limbaj. Mitul este un mesaj  în cadrul unui sistem de comunicare. Ca știință formală, mitologia este un fragment din  acea știință a semnelor postulată de Saussure sub numele de semiologie, ca știință istorică, ea aparține ideologiei. [2]

            Observăm, ca și Barthes,  cum în actualitatea noastră sunt tot timpul amestecate Natura cu Istoria[3], astfel încât  expunerile decorative arhitecturale, picturale sau sculpturale subliniază acel  se –înțelege –de –la –sine abuz ideologic, care se ascunde în actul artistic. Cu toate mitologiile acestea contemporane, nu suntem în stare să știm ce filosofie  bântuie în spațiul actual cultural. O fi un soi de  marxism hegelian, un poststructuralism, o decoloniatate? Sau pur și simplu o fi Mitul Identității și Dublului, al transparenței,  mitul bienalelor, mitul decolonialității,  mitul omului occidental  sau mitul poverii omului alb?

          Știm că în ultimii ani, a existat o creștere semnificativă a dezbaterii despre mitul omului occidental și impactul acestuia asupra decolonialității, generându-se o  relație complexă între acestea  și totodată  evidențiindu-se modul în care acest mit a perpetuat relații de putere inegale și a influențat procesul de decolonizare.

           Acum omul occidental  este perceput ca agent al colonizării. Mitul său face referire  la o construcție culturală care a exaltat  valorile, cunoștințele și instituțiile occidentale, subliniind superioritatea acestora în raport cu alte culturi. Prin acest mit, s-a creat un cadru de justificare a colonizării, în care occidentalii s-au  considerat  "civilizați" și "superiori", iar colonialismul era prezentat ca o "misiune civilizatoare". Acest mit a jucat un rol crucial în legitimitatea și perpetuarea procesului de colonizare, subjugând și marginalizând culturile și cunoașterea non-occidentală.

            Ca o consecință a “misiunilor civilizatoare”, decolonialitatea  vine ca o mișcare  de contestare a mitului omului occidental și a relațiilor de putere inegale. Aceasta pune accent pe restituirea și revitalizarea cunoașterii indigene și locale, subliniind importanța recunoașterii diversității culturale și luptei împotriva hegemoniei culturale occidentale. Prin deconstrucția mitului omului occidental, decolonialitatea încearcă să promoveze o perspectivă mai egalitară și incluzivă, eliminând stereotipurile și injustiția culturală pe care acestea le întrețin.

            Un aspect central al decolonialității ar fi  recuperarea și revalorizarea cunoașterii non-occidentale, care a fost adesea subestimată și marginalizată în favoarea cunoașterii occidentale. Mitul omului occidental pare să fi  contribuit la o ierarhizare nedreaptă a cunoașterii, ignorând și diminuând contribuția altor culturi la dezvoltarea umanității. Prin promovarea pluralismului și respectului față de diversitatea culturală, decolonialitatea contestă această ierarhizare și susține înțelegerea și valorizarea reciproce a diferitelor tradiții ale cunoașterii.

            Mitul omului occidental și decolonialitatea sunt interconectate într-un mod complex, deoarece decolonialitatea  vrea să se ridice împotriva hegemoniei culturale occidentale perpetuată de acest mit. Decolonialitatea se dorește  o mișcare emancipatoare care să  promoveze diversitatea culturală, restabilind egalitatea în relațiile de putere și adresând problematicele legate de decolonizare.

            Este  oare vital  să ne asumăm critica mitului omului occidental pentru a putea avansa spre o societate mai justă și egalitară, una care să respecte și să valorizeze diversitatea culturală și cunoașterea non-occidentală? Probabil cu cât vom participa la bienale/ expoziții de artă la scară largă, fiecare din noi își va da  propriul său  răspuns.  

            Se poate crede că  aceste bienale/expoziții de artă la scară largă  ar trebui să fie organizate  pentru acei oameni care au fost privați din punct de vedere istoric, iar instituțiile ar trebui să răspundă în maniera restituirii cunoașterii rătăcite. De asemenea, se crede că este esențial să existe lucruri care ar trebui să rămână opace pentru oamenii care nu provin din acele teritorii. Metaforic vorbind, una dintre violențele privirii albe (privirea omului alb), în special în logica sa de format expozițional, este de a forța totul spre transparență - definită în termeni de a fi lizibilă și digerabilă pentru această privire. Atunci când lucrurile nu apar ca fiind transparente pentru privirea albă și nu sunt digerabile sau consumabile, ele sunt respinse, deoarece condiția pentru a expune aceste alte lumi este ca ele să fie consumate de privirea albă.[4] Acest lucru perpetuează violența epistemică și estetică și reînnoiește abordarea antropologică clasică de colectare a lumilor celorlalți pentru consum. Decolonialitatea, apărută din experiențele din Sudul global, permite o conversație între alte lumi care au fost suprimate, oferind un vocabular pentru a vorbi despre sistemul dominant din exterior și pentru a descoperi că există o pluralitate de lumi a căror existență a fost supusă ștergerii.[5] Decolonialitatea nu înseamnă să devenim dominanți. Este vorba despre crearea posibilității de conversație, de a învăța unii de la alții dincolo de opresiuni, fără a reduce diferența fiecărui context. Aceasta este, de asemenea, analiza pe care o învățăm din gândirea politică a zapatiștilor din Chiapas, Mexic. Aceștia spun că există un mare "NU" lumii bazat pe universalitate care nu are spațiu pentru alte lumi. Un singur "NU", o opoziție comună la sistemul care exclude diferența. În locul acestuia, ei îmbrățișează pluriversalul ca răspuns la sistemul unic dominant. Ceea ce a făcut sistemul dominant a fost să reducă diferența, să distrugă pluralitatea.[6]

          Gândirea decolonialității venită din America Latină are un traseu diferit față de răspunsul postcolonial la colonialismul în primul rând britanic și francez. Mai simplu spus, postcolonialul este o strategie importantă pentru deschiderea și pluralizarea noțiunii de modernitate, astfel încât alte istorii să se poată încadra în ea, cum ar fi să spunem că istoria indiană este, de asemenea, istorie modernă. Cu toate acestea, decolonialitatea nu caută să deschidă în acest fel canonul modernității pentru a include alte "modernități". În schimb, dorește să depășească noțiunea de modernitate care este inseparabilă de colonialitate. Postura decolonială are ca scop depășirea modernului, a contemporanului, și nu revendicarea unui loc în cadrul acestuia sau diversificarea lui.[7]

        Oare de aceea, critica esteticii este atât de fundamentală, pentru că trebuie să începem să ne întrebăm: Cu a cui imaginație ne imaginăm lumea? Dacă se vrea  doar să  se adapteze  imaginația imperială a "peisajului" la contextul celor colonizati sau, dimpotrivă, să se  aducă traditiile din  colonii în expozițiile mondiale din metropolele europene, atunci aceasta este imaginația imperială care se exprimă. Cum se poate recupera libertatea de a se  visa propriile vise?

            Subiectul dominant se bucură de privilegii, dar este foarte sărac din punct de vedere relațional. Și-a pierdut relația cu pământul și cu comunul, cu alte lumi de sens, cu timpul ancestral și cu cosmologia. Prin intermediul tradițiilor se  poț crea  întâlniri de experiențe și coaliții care nu sunt posibile prin experiența de separare a subiectului individual, a artistului individual din vest,[8] un exemplu concludent în acest sens fiind Bienala de Arhitectură 2023 de la Veneția. Aceasta  a fost deschisă de pe  20 mai 2023  până  26 noiembrie 2023, organizată de profesorul, educatorul și romancierul de succes Lesley Lokko[9], care a menționat că „arhitecții au o oportunitate unică de a prezenta idei ambițioase și creative care ne ajută să ne imaginăm un viitor mai echitabil și mai optimist în comun”.

            Privitor la demersul său curatorial Bienala de Arhitectura de la Veneția 2023,  Lesley Lokko a declarat că nu i-a  fost  ușor să fie  „un agent al schimbării” și să se refere  la această expoziție  ca la  „o poveste”, o narațiune care s-a  desfășurat în spațiu. Și-a dat seama că această  expoziție de arhitectură repezintă  atât un moment, cât și un proces. I-a  împrumutat structura și formatul din expozițiile de artă, dar  a facut-o să difere  de artă în moduri critice care au  trecut  adesea neobservate. Pe lângă dorința  sa de curator  de a spune o poveste, problemele de producție, resurse și reprezentare au fost  esențiale pentru modul în care o expoziția  de arhitectură a fost prezentată lumii,  probleme ce au  fost  rareori recunoscute sau discutate. Lesley Lokko  a recunoscut că de la bun început, i-a fost clar că gestul esențial al Laboratorului Viitorului  a fost  „schimbarea”.[10]

            A menționat  că a fost pentru prima dată, când  lumina reflectoarelor a căzut asupra Africii și a diasporei africane, acea cultură fluidă și împletită a oamenilor de origine africană care se află acum pe tot globul. În viziunea sa curatorială, cultura este suma totală a poveștilor pe care ni le spunem, despre noi înșine,  fără o  recunoaștere a cine este „noi” în cauză. În contemporaneitate  se observă că  în arhitectură  vocea dominantă este  din punct de vedere istoric o voce singulară, exclusivă, a cărei acoperire și putere ignoră părți uriașe ale umanității - financiar, creativ, conceptual - ca și cum  ascultăm  și vorbim într-o singură limbă. Lesley Lokko subliniază de asemenea  că „Povestea” arhitecturii este  incompletă. Nu este greșită, dar este  incompletă. În acest context, argumentează  că expozițiile la scară largă  contează în  mod special.                                  

               „Laboratorul viitorului” a fost  o expoziție în șase părți. A inclus  89 de participanți, dintre care peste jumătate au fost  din Africa sau din diaspora africană. Echilibrul de gen a fost  de 50/50, iar vârsta medie a tuturor Participanților a fost  de 43 de ani, coborând la 37 de ani în proiectele speciale ale curatorului, unde cel mai tânăr avea  24 de ani.  46% dintre participanți au considerat educația ca pe o formă de practică și, pentru prima dată, aproape jumătate dintre participanți proveneau din practicile individuale. În toate părțile „Laboratorul viitorului”, peste 70% dintre exponate erau realizate de practici conduse de o persoană sau de o echipă foarte mică.

        Așa cum a spus și Lokko, în centrul tuturor proiectelor s-a aflat  potențialul unui singur instrument: imaginația. „Laboratorul viitorului”, a început  în Pavilionul Central din Giardini, unde au fost adunate 16 cabinete care reprezentau o forță majoră  a producției arhitecturale africane și diasporice. S-a continuat  în complexul Arsenale, unde participanții la secțiunea Legături Periculoase – reprezentați și în Forte Marghera din Mestre – s-au confruntat cu Proiectele Speciale ale Curatorului, pentru prima dată o categorie la fel de mare ca celelalte. Printre lucrările din ambele locații s-au  aflat tineri practicanți africani și din diasporă, Oaspeții noștri din viitor, a căror activitate s-a implicat direct cu temele gemene ale acestei expoziții, decolonizarea și ecologizarea, oferind un instantaneu, o privire asupra practicilor și modalităților viitoare de a vedea și a fi în lume. S-a  ales în mod deliberat să se încadreze  participanții ca „practicieni” – a declarat Curatorul – și nu „arhitecți” și/sau „urbaniști”, „designeri”, „arhitecți peisagistici”, „ingineri” sau „universitari”, deoarece există  afirmația  că condițiile bogate și complexe atât ale Africii, cât și ale unei lumi care se hibridizează rapid necesită o înțelegere diferită și mai largă a termenului „arhitect”.[11]

    Pentru prima dată, Biennale Architettura a  inclus Biennale College Architettura, care s-a  desfășurat în perioada 25 iunie - 22 iulie 2023. Cincisprezece tutori internaționali renumiți - Samia Henni, Marina Otero, Nana Biamah-Ofosu, Thireshen Govender, Lorenzo Romito, Jacopo Galli, Philippa Tumubweinee, Ngillan Gbadebo Faal, Rahesh Ram, Guillermo Fernández-Abascal, Urtzi Grau, Samir Pandya, Alice Clancy, Sarah de Villiers și Manijeh Verghese - au lucrat cu cincizeci de studenți, practicieni la început de carieră și academicieni din întreaga lume, selectați de Lesley Lokko. [12] Programul Laboratorului Viitorului a fost  îmbogățit de Carnaval, un ciclu de șase luni de evenimente, prelegeri, discuții, filme și spectacole, care au explorat  temele Bienalei de arhitectură 2023. Conceput mai degrabă ca un spațiu de eliberare decât un spectacol sau divertisment, Carnavalul a oferit un spațiu de comunicare în care cuvintele, punctele de vedere, perspectivele și opiniile  au fost sunt schimbate, auzite, analizate și amintite. Politicieni,  poeți, realizatori de film, realizatori de documentare, scriitori, activiști, organizatori comunitari și intelectuali publici au  împărțit scena cu arhitecți, academicieni și studenți. Acest program de evenimente publice este din ce în ce mai mult o formă de practică arhitecturală care încearcă să creeze o punte între arhitecți și public.”[13]

             Participații Naționale  (în numar de 64) și-au   organizat expozițiile în Pavilioanele istorice de la Giardini (27), la Arsenale (22) și în centrul orașului Veneția (14). Niger a participat pentru prima dată la Bienala Architettura; Panama a participat  pentru prima dată cu propriul pavilion și a participat deja la edițiile anterioare ca parte a I.I.L.A. (Organizația Internațională Italo-Latino-Americană). Sfântul Scaun a revinit  la Bienala Architettura, participând cu propriul Pavilion pe Insula San Giorgio Maggiore (a participat pentru prima dată la Bienala Architettura în 2018).

    La Biennale di Venezia și Muzeul Victoria și Albert, Londra, a prezintat  pentru al șaptelea an consecutiv proiectul special Pavilionul de arte aplicate intitulat Modernism tropical: arhitectură și putere în Africa de Vest, curatoriat de Christopher Turner (V&A). ) cu Nana Biamah-Ofosu și Bushra Mohamed (AA). Prezentarea a fost  organizată în colaborare cu Asociația de Arhitectură (AA), Londra și Universitatea de Știință și Tehnologie Kwame Nkrumah (KNUST), Kumasi.

            La Biennale a dedicat  proiectul Biennale Sessions universităților, academiilor de arte plastice și altor institute de învățământ superior. Scopul a fost  de a facilita vizitele auto-organizate de trei zile de către grupuri de cel puțin 50 de studenți și profesori, oferind asistență în organizarea călătoriilor și cazărilor și posibilitatea de a organiza gratuit seminarii în spațiile expoziționale.[14]

         În ultimul deceniu, La Biennale di Venezia a acordat o atenție sporită activităților de învățare și a dezvoltat un angajament din ce în ce mai mare față de inițiativele educaționale adresate publicului expozițiilor sale, universităților, tinerilor și copiilor, de la școli la toate nivelurile. Un program educațional larg a  fost  oferit și în 2023, adresat persoanelor și grupurilor de studenți, copiilor, adulților, familiilor, profesioniștilor, companiilor și universităților. Toate aceste inițiative au ca scop implicarea activă a participanților. Acestea sunt conduse de operatori profesioniști, pregătiți cu atenție de La Biennale și se încadrează în următoarele categorii: Itinerarii ghidate și activități de atelier și inițiative interactive. Catalogul oficial, intitulat Laboratorul viitorului, este format din două volume. Volumul I este împărțit în diferite secțiuni dedicate evenimentelor carnavalului și proiectelor speciale ale curatorului. Două secțiuni sunt dedicate Expoziției internaționale curatoriate de Lesley Lokko, respectiv intitulată Forță majoră și Legături periculoase. Fiecare proiect expus în Expoziție este însoțit de un text critic și de o iconografie bogată care completează munca Participanților. O altă secțiune este dedicată primei ediții a Bienalei College Architettura. Sunt incluse o serie de eseuri care dezvoltă temele expoziției și o înregistrare detaliată a lucrărilor expuse. Volumul II prezintă Participaţiile Naţionale şi Evenimentele Colaterale. Include o serie de texte ilustrate care aprofundează în proiectele expuse în Pavilioane și evenimentele colaterale de la Giardini, la Arsenale și în diferite locații din Veneția.[15]              Identitatea grafică a Bienalei Architettura 2023 și designul publicațiilor sunt opera lui Die Ateljee – Fred Swart. Volumele sunt publicate de Edizioni La Biennale di Venezia.[16]

Bienala de Arhitectura de la Veneția  2023 a fost o expoziție la scară largă  impresionantă și captivantă, care a pus  în discuție relația complexă dintre mitul omului occidental și decolonialitate.

        În primul rând, s-a putut observa că expoziția a prezentat o pluritate de  de stiluri artistice și filme video  din diverse culturi non-occidentale pentru a transmite un mesaj puternic atât audio cât  și vizual. Folosirea culorilor vibrante și a liniilor contorsionate au creat  o senzație de mișcare și agitație, sugerând conflictul și tensiunea existente în relația dintre occidentalism și decolonialitate. Expoziția a  încearcat  să sublinieze absurda ierarhizare a valorilor culturale promovate de mitul omului occidental. Imaginile și simbolurile culturale non-occidentale au fost  reprezentate cu o energie și vitalitate puternică, sugerând că aceste culturi au o valoare și o importanță egală cu cele occidentale. Acest aspect decolonial  a subliniat  necesitatea recunoașterii și respectului reciproc între diversele tradiții culturale.

        Dacă ar fi să-l parafrazăm pe Rolando Vázquez[17], putem spune că  Bienala de Arhitectură de la Veneția  2023  a fost  un exemplu interesant  al modului în care o intervenție expozițională  poate permite comunităților să se reunească - comunități care sunt adesea dispersate și cu siguranță ignorate de lumea artei. În plus, cred că, vorbindu-se  despre restituirea epistemică, expoziția  este despre punerea sub semnul întrebării a unui canon occidental și despre modul în care estetica decolonială face posibilă apariția unor constelații de istorii ale artei care, din punct de vedere istoric, au fost periferice față de narațiunea dominantă. Restituirea epistemică are mult de-a face cu descoperirea acestor constelații. Ele nu trebuie inventate, ele există, dar nu sunt niciodată povestite împreună și apreciate pentru profunzimea criticii lor. Se poate  vedea această descoperire ca pe un act de restituire epistemică, de asemenea.[18]

         Concluzia poate ramâne ca o întrebare pentru atât pentru  prezent  cât și pentru viitor : o bienală/ o expoziție la scară largă  poate avea o politică de restituire prin conectarea comunităților  și prin organizarea de conversații care fac parte integrantă din această organizare sau e doar un mit contemporan?

 

[1] Roland Gérard Barthes (12 noiembrie 1915 – 26 martie 1980[5]) a fost un teoretician literar, eseist, filozof, critic și semiotician francez. Lucrarea sa s-a angajat în analiza unei varietăți de sisteme de semne, derivate în principal din cultura populară occidentală. Ideile sale au explorat o gamă variată de domenii și au influențat dezvoltarea multor școli de teorie, inclusiv structuralismul, antropologia, teoria literară și poststructuralismul.

Barthes este probabil cel mai cunoscut pentru colecția sa de eseuri Mythologies din 1957, care conținea reflecții asupra culturii populare, și eseul din 1967 „Moartea autorului”, care critica abordările tradiționale ale criticii literare. În timpul carierei sale academice, a fost asociat în principal cu École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS) și cu College de France.

[2] Roland Gérard Barthes, Mitologii, Institutul European, 1997

[3] Ibidem

[4] https://www.internationaleonline.org/opinions/1106_decolonial_aesthesis_weaving_each_other_a_conversation/

[5] https://www.internationaleonline.org/opinions/1106_decolonial_aesthesis_weaving_each_other_a_conversation/

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] https://www.internationaleonline.org/opinions/1106_decolonial_aesthesis_weaving_each_other_a_conversation/

[9] Lesley Naa Norle Lokko OBE (* 1964 în Dundee, Scoția) este un arhitect, academic și romancier ghanezo-scoțian. Din 2019 până în 2020, ea a fost profesor și a ocupat funcția de decan al Școlii de Arhitectură Bernard și Anne Spitzer, pe lângă ocuparea posturilor didactice și a diferitelor cariere în Johannesburg, Londra, Accra și Edinburgh.În 2015, Lokko a înființat Școala Absolventă de Arhitectură (GSA) la Universitatea din Johannesburg – o școală africană dedicată educației postuniversitare de arhitectură. S-a întors la Accra, Ghana, în 2021 și a înființat African Futures Institute, o școală postuniversitară de arhitectură și platformă de evenimente publice.

[10] https://www.labiennale.org/en/architecture/2023/18th-exhibition

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Rolando Vázquez este profesor și gânditor decolonial. El este invitat în mod regulat să susțină note-cheie despre decolonialitate în instituțiile academice și culturale. Vázquez este în prezent profesor asociat de Sociologie și Cluster Chair la University College Utrecht. Din 2010, co-regizează împreună cu Walter Mignolo școala anuală de vară decolonială Maria Lugones, găzduită acum de Van Abbemuseum. În 2016, sub conducerea Gloriei Wekker, a fost coautor al raportului „Let’s do Diversity” al Comisiei de diversitate a Universității din Amsterdam. El a fost numit consilier la Jan van Eyck Academie pentru 2021/2022.

[18] https://www.internationaleonline.org/opinions/1106_decolonial_aesthesis_weaving_each_other_a_conversation/