Bijin-ga la Târgu Jiu, sau cum am încercat să prind „trenul pierdut” în cronica de artă

Citesc adesea cronică de expoziție, recenzii critice și opinii de tot felul despre evenimentele cultural-artistice din România. Exceptând stilistica de departe recognoscibilă a superstarurilor (critici sau opinenți consacrați ai domeniului), a căror scriitură savuroasă invită și introduce în mod real cititorimea către lumea artistică, am constatat la o majoritate covârșitoare obsedanta tendință pentru obiectivitate, către limita rigorii jurnalistice, ori către manierisme insipid-istoricești de configurare a unei cronici.

E drept, pentru dezideratul veridicității, istoria de artă trebuie să opereze clinic, exact, științific, respectiv în siajul unui anume tip de „raționalism occidental” (slava Max Weber!), însă nu cumva tocmai această hiper-obiectivitate ne îndepărtează de motivațiile intrinseci ale fenomenului artistic despre care scriem? Jurgen Habermas vorbește despre o așa-zisă „inter-subiectivitate”, concept prin care experiențele accesibile (mediate sau colportate prin intermediul artei) sunt conjugate în limbaj formal, deci astfel scriitura (cu și despre artă) devine o emanație implicită, concretă și cu adresabilitate profund personală a corpusurilor sau actelor artistice supuse analizei.

Un astfel de demers voi încerca în rândurile ce urmează, relatând sub forma unui subiectivism de-a dreptul intim experiența vernisării expoziției de stampe japoneze „Bijin-ga: Figuri feminine în arta japoneză”, inaugurată pe 15 martie la Muzeul Național Constantin Brâncuși din Târgu-Jiu.

Aflasem de cele mai recente interații expoziționale ale colecției avocatului George Șerban de pe internet – la Sibiu, Palatul Bruckenthal – „Made in Japan. Fascinația stampei japoneze”, respectiv de la Iași, Muzeul Municipal Regina Maria – „Kabuki. Stampe japoneze”, ambele curatoriate de directorul Muzeului Bruckenthal, Alexandru Chituță. Pe cea din urmă o mai văzusem la Galați prin 2022, într-atât de bine primită și admirată de studenții mei artiști, încât am alocat un întreg semniar subiectului în cauză.

Cunoșteam anvergura colecției Șerban, căci în același an am avut privilegiul de a panota și face o scurtă vorbitre, mai degrabă într-o logică de mediator cultural (cu alte cuvinte, privilegiul de a pseudo-curatoria), expoziția inaugurală a Casei Artelor din Galați, eveniment ce reunea grafică și pictură de Octav Grigorescu, Nicolae Săftoiu, Ion Nicodim, Horia Daminan, Bitzan, Mitroi, Flondor et. al. Așa că surprinderea și entuziasmul primirii unei invitații de la co-curatoarea (Anne-Marie Lolea) a unui eveniment expozițional agregat pe baza colecției de stampe George Șerban n-au fost de neglijat. M-am îndeletnicit!

Șase sute de kilometri mai târziu, adică timp berechet pentru reflecție asupra expresiei „încet, dar sigur”(o maximă ce caracterizează perfect ruta feroviară Galați-București-Târgu Jiu, precum și cadența îndepărtării mele de domeniul pentru care atâția ani am studiat) trăgeam în piept aerul tare al orașului lui Brâncuși. Dealtfel, în acel 15 martie, la orele 15:00 trecute fix aveam să aflu că nu doar aerul gorjean și scaunele de clasa a II-a comportă acest atribut – ci și, într-o notă axiologică, așa cum era de așteptat, întreg evenimentul expozițional! Foarte tare! Subsumată speciei imagistice „bijin-ga”, reprezentare a frumuseții feminine în tehnica stampei japoneze (ukio-e, sec. XVIII-XIX), expoziția reunea o parte din colecția lui George Șerban, acoperind epocile Edo și Meiji.

Fiind vorba despre un grupaj al reprezentărilor etalon al frumuseții feminine din arta japoneză, expoziția nu reprezenta doar o contextualizare a preferințelor estetice în materia portretisticii sau scenei de gen nipone, ci și o veritabilă premisă a unui șantier de investigație asupra dinamicii și evoluției acestor avataruri. Demersul curatoarelor (Anne-Marie Lolea și Anamaria Grigor), respectiv al echipei de management de proiect (Denisa Șuță, Zuzu Caratănase și George Șerban) fundamentează discursul expozițional cu precădere în această matcă, demonstrând atât caracterul perpetuu al preferințelor pentru mărcile fizio-anatomice canonice în imagistica japoneză (posturi, instanțe, coafuri sau vestimentație), respectiv stilistica reprezentării feminine, cât și factorii diferențiatori (concretizați prin hibridizări și transformări) ai normelor compoziționale, cromatice, de construcție sau de contextualizare; ambele operații particularizate pe un eșantion istoric extins (de la Katsugawa Shunsho, sec. XVIII, până la Hashiguchi Goyo, sec. XIX și începutul sec. XX).

Altfel spus, pentru expoziția de față vizitatorul nu este echivalat voyeur-ului cu afinități orientaliste, căruia demersul curatorial îi livrează imagini prototip ale frumiseții (sau poate chiar a sexualității imanente), pe care genul bijin-ga îl încapsulează, ci mai degrabă devine martor al unei selecții reprezentative a unor importante momente de configurare a repertoriului iconografic relevant speciei ukiyo-e. Exprimându-mă mai plastic, expoziția bijin-ga din Târgu-Jiu excede definiția „de dicționar” din Kojien-ul lui Iwanami Shoten, fiind nu doar o colecție de reprezentări de sec. XVIII-XIX a celor mai faine gagici nipone, ci și o cronică vizuală a dinamicii modei, societății și culturii japoneze, între Edo și Meiji, reflectate exclusiv prin optica evoluției canonului feminității în arta stampei japoneze.

Vernisajul s-a derulat conform cutumelor – protocolar, înalt, cu ștaif, însă nu prețios (sau Doamne ferește, pretențios). Lume bună, oficialități, directori de muzee, artiști consacrați, personalități, elevi, profesorime, curioși de tot felul – eșantionul clasic de consumatori de artă. Deși nivelul evenimenului se găsea la cele mai înalte cote – de la zero-urile valorii de achiziție a pieselor (nespecificate, însă deductibile cu un minim interes și google), spiritul locului (deh, muzeul i-a fost reședință lui Brâncuși între 1937-1938), partenerii instituționali de calibru, și până la prezența mașinilor corpului diplomatic din parcare (eveniment realizat în parteneriat cu Ambasada Japoniei în România), deschiderea s-a derulat firesc, incluziv și amical. Profund uman! Cât despre lucrări, selecție, metodă curatorială și strategie de mediere culturală, implementarea a respectat buna tradiție a dialogului intercultural româno-japonez, caracteristică tuturor evenimentelor agregate în jurul colecției Șerban.

Pentru mine, relevanța invitației pe care am onorat-o, într-o notă profund personală și mai presus de „fișa postului” de lector de istoria artei, conține totuși o semnificație aparte – după suficient de mult timp în care n-am mai făcut-o, convins de faptul c-am pierdut „trenul” și bonitatea emiterii de opinii despre artă, iată, scriu cronică de expoziție. Și-am să mai scriu, că la returul Târgu Jiu-București-Galați, tot cu trenul am călătorit!