Carmen-Maria Mecu - Grupaj de poeme

Carmen-Maria Mecu a absolvit Facultatea de psihologie a Universității din București și are un doctorat în psihologie, despre receptarea literaturii. A scris 32 de studii de psihologia literaturii, psihologia artei, psihologia comunicării (în „Revista de istorie și teorie literară”, „Limbă și literatură”, „Caietele institutului catolic”, „Convorbiri literare”, „Poezia”, ,,Asymetria”). A publicat grupaje de poeme în ,,Convorbiri literare”, ,,Ateneu”, ,,Sintagme literare”, ,,Timpul”, „Ecreator”.
TIMP FĂRĂ TIMP
*
timpul nu există
îl putem pierde doar
când uităm să celebrăm
clipa prezentă
*
al doilea an în paradis
învăț să las timpul să curgă
citesc o singură carte
o legumesc filă cu filă
văd cum se trezesc iar rădăcinile simt
cum încolțesc semințele în vis
mă plimb cu mine însămi sub lună aștept un
meșter care să repare lumea de jos
chiar nu ai înțeles se miră ino
că pentru mama pământ nimic nu mai poate fi
așa cum a fost
*
am visat că
aveam cu toții o tăietură
de la colțul ochiului drept pînă la colțul gurii
nu sângera
parcă eram din cauciuc
trăirea stranie de obraz defect m-a trezit
închid iar ochii
încep să corectez visul
despicătura se lipește cu un fel de
scotch pielea se regenerează
vin spre mine
toate păpușile cu capul tăiat
toate rochiile croite greșit
toate iubirile compromise iremediabil
apoi se ridică
și persistă în memorie
senzația fermă că există lucruri
imposibil de lipit
*
sunt numai privire
îmi spun în vreme ce merg spre tine
și simt
curgerea drumului sub bocanc
inima mea bate normal
foarte normal mâinile mele eliberează
cu delicatețe
lucrurile pe care le îndrăgesc
suntem doi arbori de specii diferite
două păduri cu foșnet incongruent
în jurul nostru
poeme imaginale își caută
un alfabet
*
prietene ino
imo
în seara asta vreau să-ți gătesc un poem
de statornicia mercurului
hai să cercetăm rând pe rând
potecile argintii hai
să ne jucăm de-a irosirea timpului hai
să căutăm ceea ce știm
că niciun muritor nu poate găsi
acum
culegem doar ceea ce ne poate pierde
mie îmi crește pe frunte un corn spiralat
tu începi să privești lumea prin ochelarii mei de miop
ne înfășurăm trupurile cu aceeași tristețe caldă
simțim în jur atâta poezie încât abia
mai putem respira
uite
maestrul ne întemnițează într-o eprubetă curată
presară cu generozitate sare
lângă sulf
mereu are nevoie lumea de un vis
alchimic
iar noi ino imo
dintr-o prea mare dragoste
murim
*
ce faci
când simți că lumea își pierde consistența
în interiorul tău
poate
asculți cum îl cântă celibidache pe bruckner
îți pregătești cu iubire maternă
un piure de cartof dulce
sau pur și simplu te lași să curgi leneș
până schițezi o deltă imaginară
de sus se vede cum se aștern litere inocente
pe coala asta de hârtie
miroase timid a primăvară
*
e ceață mamă
iar eu
nu mai știu să te caut aflu
că de la tine am moștenit felul ăsta
straniu de inteligență
cu salturi mortale în ireal
gata în orice clipă să nu mă mai pot întoarce
am împlinit treizeci apoi patruzeci apoi cincizeci etc. etc. și
mintea mi-a rămas întreagă
am fost mai frumoasă decât m-ai învățat
să cred
am scris bine iar tu nu ai avut cum afla asta
nu mai plâng
e departe copilăria acum
mulți oameni își lasă inima pe umărul meu stâng
uneori mă simt atât de orfană încât
îmi cumpăr câte o jucărie de pluș
sau o rochie fistichie cum ți-ar fi plăcut ție
pe ascuns
celulele mele te plâng
iartă-mă că te-am lăsat să mori fără să te țin de mână
mi-a fost tare frică să nu mă tragi după tine
în hău
*
melanholia
ino spune
ai dat cu capul îndelung
de farmecele vieții
ți se amestecă anotimpurile
în creierul ostenit
lăsați orice speranță voi obsesii
mai dulci mai iuți
da
totul are
cum zice gura lumii
știrbă
un început și mai cu seamă
un sfârșit
*
leapădă-te de obiecte
de oglinzile aburite de cuvântul trebuie
leapădă-te
învață de la ghiocei să trăiești
necules între anotimpuri
și să mori
cerul va mai fi o vreme albastru iarba va mai
părea etern de verde oamenii
vor mai zâmbi adulmecând dimineața
într-o ceașcă de cafea
vor mai bolborosi un pic adâncurile nimicului
apoi totul va adormi
*
azi parcul nostru
ino
avea drumurile înzăpezite
cum mai hoinăream gonită de tristeți în adolescență
mirosea a ger a viscol tu nu erai cu mine
încă
pierdusem cheia secolului douăzeci și unu
n-o căutam îmi era din ce în ce mai bine cu brazii
cu ienuperii cu pinii
vijelia smulsese mii de crenguțe uscate zăpada din jurul lacului
părea o tapiserie cu motive fanate
nici iubirea aceea stranie nu era vie așteptam să se deschidă iar cerul
doar lui puteam să-i spun ce nu-i în ordine acum
cu mine
când mi-am simțit mâinile înghețate ca odinioară pe clanță
am mers iute spre ieșire
m-am regăsit printre zgomotele prietenoase ale orașului
un pic mai limpede mai sănătoasă mai tânără
și te-am căutat
știi ino
secolul douăzeci și unu ar fi
extrem de mic fără tine
*
îmi place să cred
ino
că undeva se naște din sine însuși
cu sufletul sângerând
cititorul meu
urletul lui de apgar zece
face să vibreze universul altfel
îmi fac un selfie astral cu aura în noile culori
poate nici nu le mai putem numi culori
au umbre de sunete inaudibile
eu sunt în curs de actualizare ino
picură un fel de ploaie dintr-o părere de nori
încă nu mi-au instalat noile diacritice
ori alfabetul însuși nu mai e ce a fost
dacă voi mai scrie
întrebi
nu știu
cred că totul va trebui reinventat
altfel
vor otrăvi lumea incompatibilitățile noastre
*
NB. Ino este prietenul meu inorog
Publicat în Cultură
Nicio persoană nu a recomandat încă
Recomandă acest articolCategorii: Cultură
Etichete: contribuitori
Răspunsuri
Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.
Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.
După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.