Cât Kafka există în lumea noastră?

Matei Vișniec este unul dintre cei mai buni și prolifici scriitori români contemporani. Dar un asemenea verdict nu acoperă totul: Matei Vișniec este un autor bilingv, un dramaturg jucat pe toate meridianele lumii, care își scrie și rescrie piesele de teatru, poemele, romanele în română și franceză. Aparținând unei generații literare care s-a lansat în ultimul deceniu al comunismului, când cultul lui Ceaușescu atinsese dimensiuni faraonice, el s-a făcut remarcat mai întâi ca un poet de o originalitate frapantă, într-un desant de tineri autori care, pentru a-și proteja creația și libertatea de gândire de presiunea ideologică, adoptaseră postmodernismul și textualismul, cultivând o literatură livrescă, intens intertextuală, parodică, preocupată de propriul statut, care nu mai putea fi instrumentalizată propagandistic. Cele trei volume de poezie publicate între 1980 și 1984 (La noapte va ninge, Orașul cu un singur locuitor și Înțeleptul la ora de ceai) conțin parabole și situații poetice cu potențial subversiv. Ele au, nu întâmplător, un accentuat caracter dramatic și din ele se vor dezvolta unele dintre primele piese de teatru ale autorului. De fapt, întreaga operă a lui Matei Vișniec, că e vorba de poezie, dramaturgie, proză și chiar eseistică – are o coerență pe care voi încerca să o deslușesc în cele ce urmează. Principala sa provocare este aceea de a reacționa la tensiunile, dilemele și problemele cele mai mari ale epocii. Iar Vișniec este un scriitor care a trebuie să trăiască și mai ales să își scrie literatura în regimuri politice și în contexte ideologice total diferite: de la comunismul concentrat asupra unui naționalism grotesc, la începuturi, până la societatea atomizată încercată de nu puține crize, fie ele identitare, fie politice, economice, ideologice și, iată, epidemiologice pe care o traversăm azi, într-un ritm pe care nu mai apucăm să-l asimilăm, să-l interiorizăm, să-l facem să devină timp ontologic. Sunt, toate acestea, principalele teme ale literaturii lui Matei Vișniec. Una dintre primele ei trăsături, care ține de modul de asumare a inserției sale în prezent, este reacția vie la provocările prezentului. Dar prezentul este acel punct din care reconstituim trecutul, modelându-l în așa fel încât să răspundă tensiunilor noastre identitare și din care adesea proiectăm viitorul, în așa fel încât să ne justifice interesele ideologice.

În anii 1980, unele poeme erau alcătuite sub forma unor parabole care atacau teme tabuizate, precum pasivitatea ca formă a compromisului, libertatea, detracarea limbajului. Unul dintre ele, intitulat Corabia, este, ca orice parabolă reușită, perfect valabil și azi: „Corabia se scufunda încet noi ziceam/ şi ce dacă se scufundă corabia şi mai/ ziceam orice corabie se scufundă/ într-o zi şi ne strângeam mâinile/ ne luam rămas bun// dar corabia se scufunda atât de încet/ încât după zece zile noi cei care/ ne-am dat mâinile încă ne priveam/ rușinați și ziceam nu-i nimic asta-i/ o corabie care se scufundă mai încet/ dar până la urmă se scufundă iat-o// dar corabia se scufunda atât de încet/ încât după un an încă ne era rușine/ nouă celor care ne-am dat mâinile şi/ în fiecare dimineață ieșeam unul câte unul/ măsuram apa hm nu mai e mult se/ scufundă încet dar sigur// dar corabia se scufunda atât de încet/ încât după o viață de om încă/ mai ieșeam unul câte unul şi priveam/ cerul şi măsuram apa şi scrâșneam din dinți/ şi spuneam asta nu e o corabie/ asta e o…/ asta e o…”. În mod evident, mesajul care se ascunde dincolo de mica narațiune, țintește către complezență, către pasivitate, către acceptarea fără reacție a răului, către complacerea comodă în conformism. Toate acestea nu sunt decât simptome ale supunerii, cel puțin în România comunistă, care a dat mult mai puțini disidenți decât Polonia sau Cehoslovacia. Discursul oblic, subversiv, atât de gustat într-o țară totalitară, și-a aflat în Matei Vișniec un reprezentant inteligent, dar mai ales un scriitor foarte bun: textele sale nu sunt datate, nu depind, ca atâtea altele produse în epocă, de realitatea pe care o vizau. 

Primele piese de teatru, care au circulat în România sub formă de samizdat, dar care nu au putut fi publicate înainte de 1990 (fapt care a și contribuit la decizia scriitorului de a se exila, în 1987, când nu se vedea capătul tunelului comunist și când îi devenise evident că nu mai avea un viitor ca scriitor într-o țară confiscată, închisă) sunt, în marea lor majoritate, parabole ale tiraniei, ale limbajului degradat, mecanic, care funcționează în gol. Sunt scenarii distopice care pentru cititorul occidental puteau părea fanteziste, dar pentru cel de dincoace de Cortina de fier erau descriptive, vizau o realitate ultra-cunoscută, o fatalitate a istoriei. Modelul asumat este acela al teatrului absurdului, trimiteri la Beckett, Ionescu sau Mrožek fiind nu puține. Absurdul nu este însă pentru România comunistă doar o categorie estetică, ci o realitate politică și socială. Figura care patronează toate aceste viziuni sumbre este, în mod evident, aceea a lui Kafka. Cititorii tineri de azi nu-și pot imagina ce efect putea avea lectura lui Kafka într-un regim totalitar. Prima traducere integrală a romanului Procesul, realizată de un mare poet suprarealist, Gellu Naum, a apărut în 1965 – an-cheie al deschiderii, al rupturii de Uniunea Sovietică. În 1968 apare primul studiu despre autorul Metamorfozei, semnat de Radu Enescu, membru al unei generații decimate de comunism. De atunci, kafkianismul a devenit un sistem de referință, un reper mai ales politic și social decât estetic.

Romanul Domnul K. eliberat este scris, după mărturia autorului, imediat după fuga sa din România, când s-a găsit într-o societate liberă, ale cărei coduri nu le putea asimila spontan. S-a aflat, de fapt, în situația unui evadat din lumea absurdului: „Ieșeam dintr-o închisoare și nu știam ce să fac cu libertatea mea”. Numai că, în atâția ani de recluziune, prizonierul sistemului kafkian s-a adaptat atât de mult la absurd, încât acesta a ajuns să i se pară normalitatea cea mai acceptabilă. De fapt, singurul climat în care se poate descurca. Este situația întregului bloc est-european, pe care căderea comunismului l-a prins nepregătit pentru o altfel de lume, la care visa, dar pe care nu o cunoștea. Romanul lui Matei Vișniec este unul despre „șocul libertății”. Sigur, e o replică în oglindă la Procesul lui Kafka, dar e mai ales o parabolă despre libertate. Aceasta nu e îngăduită, nu e îngăduită de sistem, ci trebuie asumată. Libertatea se câștigă printr-o luptă permanentă cu răul. Și, în egală măsură, printr-o luptă neîncetată și cu binele. De aceea, ea nu e garantată nici azi, într-o lume care se legitimează de la valorile fundamentale ale democrației și drepturilor omului. Libertatea e o aventură nicicând încheiată a fiecărui individ. Inamicii ei sunt Răul, dar și Binele, atunci când sunt instituționalizate. 

Ce se întâmplă cu Kosef J., personajul lui Vișniec? Atunci când este eliberat, el se găsește într-o situație dramatică: visul de atâția ani a devenit tangibil. Dar nu suficient. E, aparent, liber. Dar ce să facă el cu acea libertate? Nu are o viață în afara zidurilor. Acestea au reprezentat ani buni întregul său univers. S-a obișnuit să se descurce printre atâtea constrângeri, care la început l-au chinuit, dar apoi i-au ridicat de pe umeri povara responsabilității. Frica i-a ținut loc de responsabilitate. Prima reacție pe care o are când află că este „liber” este spaima. Nu bucuria, așa cum se aștepta, ci spaima. Una mai acută decât aceea din detenție, care îi devenise a doua natură. Încotro s-o apuce? Nu mai avea o viață a lui, dincolo de gratii și ziduri. Lumea concentraționară devenise între timp mai „a lui” decât aceea din afară. Noutatea situației sale îl intrigă și îl paralizează. Toate reflexele lui sunt contrariate. Pur și simplu nu îndrăznește să facă un pas dincolo de poarta închisorii. Așa cum a fost, aceasta i-a oferit cumva un sentiment de securitate. Se simte mai amenințat afară decât înăuntru. Se descoperă, de fapt, incredibil de singur: „Niciodată nu se simțise atât de abandonat și niciodată ființa sa nu trăise o stare de confuzie mai mare.” Prin urmare, după câteva momente petrecute în afară, se întoarce în închisoare. Zărind zidurile, are o reacție de ușurare: acolo e singurul adăpost pe care și-l poate imagina, după care tânjește. „Un punct sigur în univers.” Când este reprimit între ziduri, devine gardian. E, nu-i așa?, un om „liber”. Dar libertatea lui e mult mai strâmtă decât absența ei dinainte. Când era prizonier, avea un vis, avea un ideal: acela de a fi liber. Acum, când aparent și-a atins scopul, visul s-a năruit, Kosef J. nu mai tânjește după nimic. Treptat, își verifică noul statut și devine torționar. (Unul dintre cele mai crâncene fenomene ale ororii comuniste s-a petrecut în România, în închisoarea de la Pitești, unde, sub pretextul reeducării, studenții întemnițați erau supuși torturii fără încetare până ce deveneau, la rândul lor torționari.) La început, ca să vadă dacă e „liber”, începe să lovească alți deținuți. Fără motiv și la întâmplare. Da, e „liber”. Și, dacă există posibilitatea de a face rău, de a abuza, apare și gustul pentru putere. „Aș putea să le fac la toți asta”, își spune fostul deținut Kosef J., după ce îi aplică o lovitură strașnică unuia dintre prizonieri. Matei Vișniec scrie, în fond, o parabolă despre dezumanizare, despre modul în care omul devine opusul a ceea ce fusese. Treptat, lumea din jur se schimbă, dar închisoarea rămâne o insulă a ororii. Un fel de utopie concretă, nu doar discursivă, adică o lume opresivă, suficientă sieși, care pretinde că ar cultiva valorile democrației. Gardieni și întemnițați sunt, de fapt, prizonieri ai aceluiași sistem concentraționar. Cred chiar că au construit o lume a binelui și o motivează discursiv și ideologic. Kosef J. pare să mai aibă resurse umane, pentru că plânge atunci când un om se sinucide, semn că nu trăiesc într-o lume perfectă. Prin urmare, el redevine prizonier, ceea ce îi provoacă o enormă fericire. Speranța e iar posibilă. Câtă vreme speră, este om. 

O altă temă a dramaturgiei lui Matei Vișniec este modul în care se schimbă lumea, cum reacționăm la aceste modificări de paradigmă, în ce măsură mai rămânem oameni, traversând o epocă a terorii, apoi a consumerismului și a unui amestec de ideologii care nu mai amenință, ci caută să seducă. Cum mai resimțim timpul, în astfel de condiții, când imaginarul nostru este condiționat de pixeli, sufocat de imagini care ne vând iluzii, când ne-am mutat toate valorile care ne situează în societate în afară, uitându-le pe cele dinăuntru? Negustorul de începuturi de roman este un roman experimental care își asumă astfel de teme dificile. Structura lui este voit fragmentară, pentru că viața noastră este tot mai sincopată și mai grăbită. Prin abuzul de informație care ne invadează viețile și ne tocește sensibilitatea, prin inflația de povești care nu se mai așază în noi, pe care nu mai apucăm să le digerăm, viețile noastre sunt ele însele depozite de scenarii neduse la capăt. Filmele, rețele de socializare ne confiscă atenția și ne propun firimituri de povești, în timp ce literatura și-a pierdut puterea de iradiere. Prin urmare, ritmul caleidoscopic al vieții se regăsește în structura caleidoscopică a romanului lui Matei Vișniec. Cartea este, în felul ei, tot o parabolă despre lipsa de continuitate, despre lipsa de organicitate a epocii noastre post-umane, post-istorice, post-ironice și post-orice. Prin urmare, suntem fascinați de promisiuni, nu mai avem răgaz sau răbdare pentru narațiuni profunde, încheiate, iar romanul lui Vișniec asta face: ne oferă multiple începuturi, secvențe disparate care nu mai alcătuiesc destine, ci existențe atomizate. Dar cartea este, în primul rând, o meditație gravă, în pofida ludicului și a situațiilor comice sau absurde, a șarjei de care se folosește, despre soarta literaturii: ne aflăm într-o epocă post-literară; în orice caz, nu literatura ne mai furnizează marile scenarii, „marile narațiuni”, nu ea ne mai alimentează imaginarul cu mituri. Treptat, vom lăsa, cum scrie un bun poet tânăr din România (Claudiu Komartin), mașinile să plângă în locul nostru. Vorbim tot mai mult despre soft-uri sau aplicații care fac alegeri în locul nostru, care ne influențează deciziile, de gadget-uri care ne depozitează și ne organizează memoria, ne ordonează viața. Mai multe fire narative se întâlnesc și se despart în romanul lui Vișniec, alcătuind o lume ficțională schizoidă, mecanică, în care sentimentele sunt bruiate sau înlocuite de mijloace tehnice. O lume, am putea spune, distopică, dar am constat că în ultimii ani cotidianul nostru seamănă tot mai mult cu ceea ce înainte consideram a fi distopic. 

Un poet din România, M., e în criză de inspirație și primește o ofertă ispititoare: un misterios domn Guy Courtois îl ispitește cu livrarea unui început de roman. Melville, , Kafka, Camus, Thomas Mann, Sabato, Hemingway, Céline și atâția alții și-au scris capodoperele valorificând acest prim imbold. Un librar îi scrie negustorului de incipituri despre comportamentul ciudat al acestui scriitor. O tânără domnișoară Ri primește poeme și scrie la rândul ei o carte. Alte pasaje din lucrări ale scriitorului sunt inserate în roman. Cu totul, iese un discurs aparent dezarticulat, dar în fapt creând un vortex de narațiuni și de metafore, nici una dusă până la capăt. Nu în ultimul rând, există și un soft pentru scris romane, care acționează pe baza unui chestionar. Poate inteligența artificială să creeze artă? Nu e o întrebare inedită, dar e un frisonantă. Ce mai rămâne din om atunci când a împins la margine ceea ce îl definește de atâtea secole, când a terminat-o cu tradiția sedimentată în marea cultură pe care a produs-o în timp? Ce fel de viitor ne așteaptă dacă nu mai suntem în stare să ne recunoaștem trecutul? Negustorul de începuturi de roman este o carte preocupată de dilemele cele mai acute ale lumii noastre. Iar această lume, aparent cea mai bună dintre lumile posibile, nu e mai puțin kafkiană decât aceea totalitară din ruinele căreia s-a ridicat.

Matei Vișniec a pus, încă de la debut, degetul pe rană, a formulat, în felul său subversiv, parabolic, probleme fundamentale ale epocilor pe care scrisul său le-a însoțit. De ceea, opera sa are organicitate: de la poemele din anii 1980, de la corabia care refuză să se scufunde spre disperarea celor pasivi care nu-și mai găsesc scuze pentru lașitate, trecând prin teatrul său oniric, poetic, al absurdului, experimental, modular, până la aceste ficțiuni epice - totul e o meditație gravă despre ce se pierde atunci când altceva se câștigă. Și mai ales despre ceea ce ne definește umanitatea, dincolo de provocările istoriei sau de diferitele forme ideologice pe care le imprimăm realității. 

Sursă foto: https://www.artbasel.com/catalog/artwork/60188/Ren%C3%A9-Magritte-Le-Baiser