Câte literaturi române există?

Manolescu: „Basarabenii, numeroși, inegali, sunt, cu puține excepții (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depășiți cu totul (Grigore Vieru) ori defazați (majoritatea). Locul lor într-o istorie a literaturii române nu se poate încă stabili cu precizie.” Ba se poate, aș spune, dar numai dacă sunt citiți și evaluați în context... Cred că, în ultimele două decenii, situația s-a normalizat și a mai face deosebirea între scriitorii români și cei basarabeni e o falsă dispută. Odată cu generația lui Emilian Galaicu-Păun, a Irinei Nechit, a lui Dumitru Crudu, a fraților Vakulovski și a celorlalți autori post-optzeciști, câmpul literar e același, indivizibil, ideile se răspândesc dintr-o direcția în alta, emulația și influențele la fel. Nu o dată scriitorii veniți dinspre Chișinău au dat tonul. Mulți dintre ei sunt traduși, participă la festivaluri internaționale, au intrat, altfel spus, în rețeaua „trans-națională”. Dar au intrat, cel mai adesea, cu problemele lor specifice, cu viziunea lor de la marginea unui imperiu cinic. Alții, care și-au legat intim literatura de temele românității (de la Grigore Vieru la Leonida Lari sau Nicolae Dabija, să spunem), circulă într-un cadru mai mult paraliterar decât literar, deși rolul lor e încă important, pentru că nici provocările politice care amenință identitatea națională dincolo de Prut nu au dispărut. Atâta doar că literatura lor e vizibil condamnată la soarta pe care au avut-o toți scriitorii militanți de la începutul secolului trecut, tocmai pentru că e în prea mare măsură dependentă de contextul politic. Pe lângă aceștia, Eugen Cioclea mi se pare a avea o posteritate mai generoasă... Din cei 100 de ani care s-au scurs, România Mare a rămas neștirbită puțin peste două decenii. Dar literatura ei, literatura pe care o numim încă „națională”, mai este ea una și aceeași, indivizibilă, în toate provinciile românității? Există, aspect esențial, o conștiință comună a românității în toate provinciile, că vorbim de conaționalii noștri din Moldova de peste Prut, din Bucovina de Nord sau din Voivodina. De cele mai multe ori, literatura funcționează în acele comunități ca un important element de menținere în viață a conștiinței naționale. Diferența majoră care determină și practicile discursive, și temele literare constă în valoarea pe care aspectul identitar îl mai are în fiecare caz: acolo unde identitatea națională este periclitată, ea se fixează ca o prioritate. Și atunci, firește, literatura o cultivă, așa cum s-a întâmplat și în România de până la Marea Unire. Dincoace, în țară, nefiind amenințați de un proces de deznaționalizare brutal (unul există, dar e catifelat, narcotizant, conform noilor discursuri ale noilor ideologii), literatura caută să se globalizeze, să adere mimetic la temele și doctrinele occidentale. Cu toate aceste deosebiri, tot ceea ce se scrie, cu mijloace specific literare, în limba română și circulă într-o comunitate românească, indiferent de raportarea sa la tendințele și poeticile prezentului din țară, reprezintă o parte a literaturii române. În pofida diferitelor sale „regimuri de istoricitate” (sintagma e a lui François Hartog), literatura româna e una și aceeași, indivizibilă, câtă vreme diferitele ei paliere se adresează unor comunități românești cu probleme, dileme, tensiuni diferite. Un bun istoric literar trebuie să accepte această provocare și să încerce să adune în aceeași narațiune critică diferitele tendințe, chiar și fals-contemporane estetic judecând (neaderând, adică, la același tip de teme, modele, ținând chiar de epoci literare distincte), ale uneia și aceleiași literaturi: cea română.