Câteodată era toamnă, câteodată era frumos, Mihai...

Dragă Mihai, pierdută în distanțe, mai slabă decât toate slăbiciunile bărbaților, cu o cafea sleită în mână, îți spun, în București nu mai ninge de multă vreme. Habar n-am dacă tu ai suferi pentru asta, dar până la urmă noi nu semănăm deloc, de ce m-aș aștepta la asta... Tu ai fost mereu pe romantism, eu pe neo-senzual. De aici, de la 100 de ani lumină distanță, dintr-o zonă pe care am creat-o din nesăbuință și ambivalență, cu vise on hold și din nu știu ce sentiment flotant, îți scriu să-ți spun că totul a fost șotron. Pe alocuri era toamnă, pe alocuri era frumos. Nu o să te menajez, așa că nu voi ezita să te întreb ce a fost cu treaba aia că e greu să înveți a muri vreodată...? De patru ori am murit până acum și a durut cât o doare pe o căpșună să o strivești între dinți. S-a întâmplat natural, aproape pe nesimțite. Mai greu a fost cu învierea. Învierea e dificilă, pentru că nu se petrece brusc, ci în timp, e un travaliu mai complex decât cel al nașterii înseși. Trebuie să te piepteni în fiecare zi, să te aranjezi, să-ți pui haine curate, să ai trei mese pe zi, opt ore de somn pe noapte, să respecți un regim de igienă mentală, ba chiar să te parfumezi, culmea culmilor, și să ieși pe stradă. Orașele nu mai sunt stele binare, Mihai, și oamenii, oamenii, Mihai, mai sunt încălziți doar de pernele electrice. Și atingerile, știi ce au pățit, Mihai? Au devenit interstiții. Aici, pe pământul ăsta roditor și al nimănui, singurătatea are coperți groase și file puține, în vis și în alcool e mereu pace și, cum ți-am spus, nu ninge. Sunt posibilități infinite de a fi. Foucaulti bugetari, fete puro ingenio, efebi, anti-eroi, idleness, esteticieni, pahare cu mesaje hazlii, săli care-ți lucrează corpul (de suflet nu mai e nevoie), substanțe electrizante, cetebe, fluide revitalizante, ozn-uri comestibile, servere imposibil de metabolizat.

Vorbește-mi, muză! – a zis Marcel Iureș. Mie nu mi-a zis nimeni așa. Eu trăiesc ca un personaj prin absență. Slow-motion-uri lungi între telefon, fereastră și masa cu picioare nesigure ca ale noastre. Știi ce îmi place mult? Să primesc mărțișor de 1 Martie. În el exist mai mult decât în toate căutările google cu numele meu.

Și dacă..., dacă ai fi aici, ti-aș da un whatsapp să iei niște zacuscă de casă, bănuiesc că ai avea ceva pile și te-ai descurca, niște pufarine și țigări și te-aș invita la mine. Am o bucătărie strâmtă, cam cât esofagul meu când mă sperii, dar am niște fețe de masă drăgute, lucrate de străbunica și niște stări în care intru cum se intră pe facebook. Să dansăm, Mihai, să ne prostim ca și cum realitatea ar fi doar un buzunar al lui Oz. Să facem halimai. Să ne audă vecinii cum ne dăm palme și cum ne înjurăm cu dragoste de frați. Să fim frați, da? Că eu altceva nu pot oferi. Am dat tot ce aveam, de multă vreme. Era chiar de ziua ta. Hai să bem direct din sticlă și să facem ouă ochiuri, să plângem și să ne scuipăm. Și ți-aș povesti, Mihai, cum mirosea aerul a petrol, unde m-am născut, cum m-am trezit la 12 ani cu un canin palatal, cum coboram, cu plete negre, scările cantinei în facultate, gândindu-mă că sunt într-un film, cum a cerșit mama bani în oraș, să pot face o intervenție chirurgicală de urgență, cum e cu predispoziția spre vicii, cum 40 și ceva de ani este o vârstă fragilă, cum am plătit fiecare mișcare detonată de impuls și cum întâlnirile pe hârtie sunt mai periculoase decât ciocnirea a două rachete. În feeria din capul meu eu am fost și fericită. Tu?

Tu ai fost mereu un vizionar, eu o bușită emoțional, de unde vine rezistența? Din lumina rece a iernii care brutalizează totul, din the cold war, din indiferență, din asprimea cu care ar trebui să te tratezi, din indulgența cu care ar trebui să-ți privești femeile din familie, din blândețe, din zgomotul veselei, care atestă prezențe, din resorturile pe care le-ai tocit, din prospețimea zâmbetului copilului nenăscut, din formele false, pe care le-ai luat și pe care ar trebui să le dezactivezi.

Vezi tu, Luceafărule, dacă să pleci e doar o mutare stingheră sau o greșală, uneori să te întorci e absolut necesar. Dacă nu pentru tine, măcar pentru ceilalți. Timpul trece și eu sunt confuză. Cum se produce întoarcerea? Ca o regresie hipnotică, lejer, ca atunci când dai limbile ceasului înapoi, în petto, cu tam-tam și șampanie, fără, cum?

Scriu ca să nu înteleg robotica existenței, să țin deoparte portalurile incerte alternative, în care aș putea păși cu voie sau nu, să nu rotunjesc statistica învinșilor, să nu uit sau să nu fiu uitată, să să să să... Numai conjunctiv și nicio certitudine.

Când a început vara, Mihai, vara trecută, stând pe canapea, am intrat într-o chestie, (nu pot să ți-o spun, trebuie să rămână și secrete între noi). Eu de acolo și înainte de trebuie să mă întorc. Înțelegi? Am ieșit în stradă și fac cu mâna de atunci și nimeni nu mă ia. E adevarat că mașini trec puține și la distanțe mari, dar totuși... Cică sunt blocate drumurile, oamenii sunt înzăpeziți, viscolul i-a pus pe picior de egalitate, s-au adus autospeciale și e greu să mai iei un om în plus. Mi-au zis să aștept. Că o zi, o lună, un an în plus nu contează. Și crede-mă, Mihai, m-am îmbrăcat frumos pentru autostop, să fac figură frumoasă, să fiu o femeie ușoară, să nu cântăresc greu în mașină, să nu existe motive să mă dea jos. Am și râs când mi-am pus rochia din satin cu paiete și decolteu, pe care toate femeile de pe planetă o poartă cu mândrie, lăsându-mi pe dedesubt lenjeria de bumbac, ca să nu uit cine sunt. M-am rujat, Mihai, că cică femeile palide sunt de evitat. Și, Mihai, cel mai dramatic a fost să pun optimism pe mine. Îți spun cu mâna pe Kent, că am făcut-o cum pui cuțitul pe un porc.

Sunt pe trotuar, vis-à-vis de benzinăria aia cu sandwichuri unse, reci și vechi și aștept.