Cioburi de copilărie

Noi eram trei plus unul. Adică eu, Mara. Zvăpăiată. Verișoara mea, dulcea și buna Andreea. Cuminte. Bogdan, prietenul și vecinul nostru, un sensibil și, încă de pe atunci, un admirator al misterului feminin, un cavaler cu genunchii zdreliți. Confuz. Pe scurt, el se juca mereu cu noi, cu fetele. Și mai era Cristi, fratele mai mic al lui Bogdan, dar el nu intra la socoteală decât pe repede înainte și accidental, la masă. Rar. Își petrecea timpul doar cu băieții. Ne ignoram cu câte un scos de limbă. Se uita la frate-su cu un soi de dispreț. Bogdan e cu fetele: hi hi hi! Cam asta era formația. Așa am crescut. Plus doi micuți, insignifianți la vremea aceea, fratele meu și sora Andreei. Dar, ei erau în lumea lor de piticănii. Noi trei, însă, făceam plimbări lungi. Ne aventuram pe unde ne duceau pașii, botezam locuri, trunchiuri de copaci. Aveam semne distinctive, coduri, colecții de timbre și de șervețele, noi două. Și scriam. Toți trei. Citeam cu nemiluita și povesteam până târziu în noapte, când ai noștri ne hâșâiau la culcare. Subiectele SF ne fascinau și eram abonați la lecturile lui Jules Verne. Ne simțeam speciali. Eram speciali. Vacanțele noastre erau. Și am crescut. Încă de la grădiniță, Bogdan mă plăcea pe mine. Andreea pe Bogdan. Iar eu visam la alte planete. Și ecuația asta s-a perpetuat în timp. Bogdan nu ne supăra niciodată, așa cum făceau alți băieți. El era politicos. Andreea era ascultătoare, iar eu aveam idei. Pentru care, de cele mai multe ori, eram pedepsită. Râdeam mult toți trei, noaptea priveam stelele și eram nedespărțiți. În timpul școlii, ne întrerupeam legătura, dar vacanțele... ei bine, vacanțele erau ale noastre și fiecare început de vară ne prindea mai mari, mai curioși, mai îndrăzneți. Îmi plăcea Bogdan. La modul fratern. Dar, el observa că mă dezvolt, că devin domnișoară...

Nu. Nu eram cuminți niciunul, pentru că dorințele noastre se colorau în păcat pe măsură ce deveneam adulți. Începeam să poftim, să mințim, să vindem iluzii. Fiecare dintre noi privea în altă direcție. Andreea suspina în ascuns după Bogdan. Știam asta, dar mă amuza perspectiva, o vedeam neserioasă și nu-i dădeam nicio șansă. Mi se părea imposibil și, cu un soi de egoism al unei tinereți ce nu dăduse încă în pârg, nu mișcam niciun deget să o ajut. Mintea mea tânără nu vedea posibil ca cei doi să suspine la unison, sub o tufă de liliac înflorit. Nu era răutate, pentru că nu mi-ar fi păsat dacă s-ar fi întâmplat, dar, pur și simplu, era ca și cum un măr ar fi făcut struguri. 

Bogdan era cu ochii pe mine, se chinuia să mă cucerească cu gesturi de cavaler întârziat. Mie îmi convenea și-i dădeam mereu challenge-uri. Într-o zi, treceam pe stradă toți trei. La o casă, un rottweiler stătea să mănânce gardul ce-l despărțea de noi, să ne sfâșie. Legată de curtea casei, era o grădinuță anemică, cu un chip de gărduleț. Un trandafir obraznic se ițea dintre doi țăruși, cu tendința de-a ajunge la geamul casei, prin care se ghicea mișcare. I-am zis că vreau trandafirul. S-a uitat la mine o secundă și, până să apuc să-i spun că glumisem, din două mișcări a sărit gardul cu pricina, sub ochii câinelui care înnebunise. A rupt floarea și, înainte să se deschidă geamul ori câinele să rupă stinghiile de lemn, a fost lângă noi. Am luat-o toți trei la sănătoasa, că-n urma noastră se crease un haos de lătrături și înjurături.

Gâfâind, aproape de casă, mi-a oferit, scurt, floarea scofâlcită de atâta scuturat, m-a privit fix în ochi, a făcut stânga-mprejur și a dispărut. Eu, care râsesem tot drumul, gâdilată de adrenalina pericolului, am tăcut fără să înțeleg de ce aerul din jurul meu luase foc și devenise trist, la fel de trist ca luciul stins din negrul ochilor frumoși ai verișoarei mele.

Sursă foto: www.unigreet.com