Claudiu Bleonț: „Cred în destin!”

În câteva cuvinte, i-aș rezuma pentru curioși biografia și a celor 32 de ani de teatru, însă am ales să pun toate surprizele într-o carte care va fi publicată anul acesta, despre omul și actorul Claudiu Bleonț. Ne-am cunoscut, cândva, la o premieră, dar ideea scrierii unei cărți despre viața sa în artă mi-a venit acum 7 ani. Mi-a vorbit de-a lungul timpului despre căutările din roluri, despre marii actori cu care a jucat, despre căsniciile ratate şi iubirile câştigate, despre turnee și marile lui întâlniri. I-am căutat colegii de liceu, prietenii, am abordat actorii cu care a jucat, am intervievat regizorii care l-au distribuit în spectacole. Voiam să știu detalii despre cum era, ce făcea, cum se manifesta.

Claudiu Bleonț ar fi putut fi: profesor de germană, maestru AiKiDo, preot, dar a ales teatrul. A avut șansa să joace mult, încă din studenție, în teatru și film, lângă actori care scriu istoria de aur a teatrului românesc. Mulți dintre ei astăzi nu mai sunt. La început de an ne-am întâlnit ca să definitivăm ce am început acum 7 ani. Mi-a vorbit despre timpul prezent, pandemie, viitoarea premieră și pofta sa de a juca. Claudiu Bleonţ este un neobosit, care face spectacol și din cuvinte.

Monica ANDREI: Timpul tău prezent cum este?
Claudiu BLEONȚ: Se numește Paracliserul de Marin Sorescu, la Teatrul Dramaturgilor Români din București. Repet pentru spectacol. Să nu uităm că Sorescu a fost propus pentru Premiul Nobel și a acceptat, recunoscută fiind anvergura lui poetică, filozofică, metafizică și pentru că urma să-l ia.... N-a fost să fie....
Înainte de pandemie, am lucrat la spectacolul Vărul Shakespeare, scris tot de Marin Sorescu, o piesă de teatru de care m-am îndrăgostit, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Am avut șansa să lucrez cu regizorul Radu Boroianu, care are anvergura sufletească și mentală să poată pune în scenă piesa de teatru scrisă de Sorescu. N-a fost dat să ne iasă spectacolul, c-a venit pandemia. Există doar o înregistrare. Noi, în 15 martie 2019, când s-a instituit lockdown, repetam la Vărul Shakespeare. Mărturisesc că mi-a prins foarte bine acel laborator, acea lucrare pe spectacol, să pot pătrunde în universul acestui mare român, Marin Sorescu. Trebuie să îți spun că exact în noiembrie și decembrie, când lucram la Vărul Shakespeare, eu avem rolul „Shakespeare”, iar George Albert Costea, de la Teatrul Național din Craiova, juca „Sorescu”. Și exact în același timp, rezonam. Tot atunci, pe sub Tamisa, în metroul care străbătea Londra, erau postate pe pereți, traduse în engleză, versurile lui Sorescu. Deci, în universul lui Shakespeare, în acel moment, în limba engleză, olteanu’ nostru era prezent.
În Paraclisierul cred că regia este dată de destin, în primul rând, și destinul a trecut prima dată pe la Marius Bodochi, directorul Teatrului Dramaturgilor Români din București. Inițial, cu regizorul Marcel Țop voiam să facem un proiect din opera lui Teodor Mazilu. Am ajuns la Bodochi cu propunerea, el a acceptat; era vorba despre montarea piesei de teatru Don Juan moare ca toți ceilalți, text dificil, pentru că este eseu, însă Marcel avea o legătură vibratorie cu acel text, știa ce dorește să facă în scenă. Dintr-una într-alta, eu repetam la D’ale Carnavalului de I.L. Caragiale, la Teatrul Național din București; Marius Bodochi era pripit, că voia să înceapă repetițiile. Schimbarea de macaz înspre Paraclisierul a făcut-o Marius Bodochi. Și a zis: Vreau un proiect cu Claudiu Bleonț, vreau un proiect și cu tine, Marcel Țop, însă vreau să faceți  „Paraclisierul”. Ca să-ți mai spun, că Bodochi începuse acest text cu Victor Ioan Frunză, apoi mi-a mărturisit: Citeam textul, mă pregăteam să lucrez cu acest mare regizor de teatru; citind, eu te vedeam pe tine, Claudiu Bleonț, în acest rol, jucând. I-am spus lui Victor Ioan Frunză: „Nu-i de mine, este de Claudiu Bleonț.”
Prima chestie, știi doar, că eu n-am vânat niciodată roluri; zic „vânătoare” într-un sens frumos, adică nu am avut o anume dorință pentru un anume rol, ca să mă simt împlinit dacă-l fac.

M.A.: Ești în timpul tău... Consideri că e un timp fericit faptul că au venit rolurile spre tine?
C. B.: Da! Așa să dea Dumnezeu, să fie așa mereu. Amin! În acest moment sunt atât de confuz! Repet zilnic. Învăț textul. E ceva care se întâmplă în mine, parcă mă răstoarnă. E foarte frumos ce ai spus: „Ești în timpul tău!”. Timpul meu, al lui Claudiu Bleonț, este un timp mic pe lângă anvergura timpului în care continuă să trăiască în nevăzut, în care a trăit și despre care a văzut timpul, Marin Sorescu. Nu mi-e frică. Am de învățat un text, de răspuns unei discipline coregrafice, apoi regiei, balansul „lumini-muzică”. Și în toate chestiile acestea, parcă e ceva ce stă.
Timpul merge mai departe. Lucrează ceva în mine. Am 50 de pagini de text în care există atâta poezie, filozofie, atâta metafizică. Am vrut să aduc textul cu mine, ca să vezi paginile. Doamne, ce frumos scrie Sorescu!
Învăț zilnic textul, chiar dacă au fost sărbătorile de iarnă. De ieri am dormit în camera mea din copilărie. Parcă mă simt altfel. Azi m-au întrebat și bona mea, și soția mea ce este cu mine. Le-am spus că mă simt ca un om „însărcinat”. Va ieși! E dincolo de gândurile mele de dorințele mele. Fac o comparație cu femeia însărcinată înainte de naștere, așa este în mine textul ce dă viață personajului, la fel cum îmi imaginez că așa este o femeie care este însărcinată, cu viața nouă din ea. Un personaj nou are viața nouă din mine. Urmează o nouă viață care se întrupează prin mine, în acest rol. Am auzit vorbind prietene, mame, soția despre sarcină, care nu suportau un aliment sau mirosurile. Una a trăit cu covrigi și portocale toată sarcina. Mărturiseam, în familie, că eu cu acest spectacol, de când lucrez pe text, am niște pofte care nu sunt ale mele.

 M.A.: Cu ce le asociezi în timpul tău?
C.B.: Controlul. Sunt eu în timpul prezent. Mă controlez pe mine și controlez viața rolului. Am avut, la un moment dat, astăzi, revelația, că în timpul spectacolului va fi o transă. Cred. Mulți actori fac mărturisiri de acest gen când lucrează pe un rol, la un spectacol, când sunt mutați din planul fizic în planul nevăzut și actori care trăiesc în continuare. Apoi, ei mărturisesc: nu știu cum a fost seara asta, parcă altcineva a jucat.
Gândește-te că acea parte din actor este efectiv nimbată, aspectată, inseminată cu textul altcuiva, cu lumea de frământare a autorului, a lui Shakespeare, de exemplu, a lui Caragiale și a lui Sorescu, în cazul meu. Pentru că transa aia va fi prezența lui Bleonț, adică psiho-fizicul meu va fi acolo, în scenă, dar se va întâmpla cu o rezonanță de transă, în care va fi și universul vibratoriu al lui Sorescu prin cuvinte, în scenă. Dincolo de mișcare, de ceea ce am de făcut în scenă, de expresia vizuală, dar altcineva va prelua conducerea. Undeva, cred că aici mă blochez uneori. E un inconfort încă. Mai am de lucrat încă pe text și cu textul.

 M.A.: Respiră bucuria rolului și zâmbește-i cu inima! Cum a fost timpul pandemiei pentru tine?
C.B.: În cele două luni de lockdown am fugit la Beliș, o localitate din Munții Apuseni. Belișul a fost o împlinire a unor semințe pe care le aveam în mine. În mod real, împlinirea mea este faptul că am stat în natură 9 luni acolo, căci teatrul a fost închis din cauza restricțiilor în 2020. Printre altele, am sprijinit activitatea pensiunii. Am gătit, am dat cu aspiratorul în casa în care am stat, am curățat cușca câinilor, am plantat copaci și flori, am curățat grădina. Am spălat rufe și apoi le-am călcat, am făcut tot ce înseamnă „treabă” în prezentul acela. N-am stat ca o moluscă acolo, am sprijinit acel univers. Motivația mea totală venea din faptul că eram conectat cu natura. Apoi, a venit propunerea ca să candidez. Am spus: „Da!”. Mă vedeam făcând ceea ce făceam în acea casă, în pensiune sau pentru orice colectiv la teatru. Pot sprijini administrarea unui loc, a unui spectacol. Apoi, mi-am dat seama că am ieșit dintr-o rutină și am dat în alta...

M.A: Dar până să ajungi să candidezi, ai făcut niște lucruri pentru cetățenii Belișului. Enumeră-le, te rog.
C.B.: Monumentul Beliș. De fapt, am obținut împreună cu echipa mea din PNL o sărbătoare a lor. Este vorba despre 17 noiembrie, ziua când se pomenesc martirii din Beliș. Am adus o grămadă de oameni să vadă locurile acelea superbe din Munții Apuseni și am spus: Veniți aici, să vedeți aceste frumoase locuri!. Emil Boc, primarul Clujului, mi-a spus: Ai făcut enorm pentru zona aceea. Tu, practic, venind din afară, ai reușit să ieși pe locul II la Primărie. Te-au votat atâția oameni!
Am atras turiști, am interacționat cu oameni. Au venit acolo: Ministrul Agriculturii, Ministrul Culturii, Daniel Buda, europarlamentar în Comisia de Cultură în Parlamentul European, care a venit cu soluții și proiecte pentru zonă. Am făcut acolo cam ce face un actor când primește un rol nou și trebuie să fie o punte între ce posibilități sunt, ce înțelesuri sunt într-un text, într-o situație, într-o viziune, într-un orizont, să zicem Shakespeare sau Sorescu, și să transfere această informație înspre public. Din punct de vedere al candidaturii mele, asta am reușit acolo. Unii au crezut în proiectele mele, alții au zis că mint. Sunt oameni care te cred, alții nu te cred din invidie, neputință, frica de schimbare. Toate acestea s-au întâmplat acolo, dar se întâmplă și în teatru. De exemplu: Joc rolul „Richard al III-lea”. Și colegii mă privesc jucând și îmi spun: te-am văzut, am înțeles, te-am crezut, am fost cu tine! Altul zice: te măscărești, tu nu ești de fapt ăla, textul nu e al tău, personajul nu e al tău.
Datorită pandemiei am ajuns la înțelegerea că din tot ceea ce mi-a dat TEATRUL, trebuie să dau înapoi societății ca cetățean. Onorat de faptul că am fost ales consilier local al comunei Beliș, am pus experiența mea în slujba comunității. Lumina și umbra sunt prezente pretutindeni, în orice timp, anotimp, în orice condiție. Așa a fost și acolo.

M.A.: Te-a afectat?
C.B.: Nu. Sunt norocos. Primesc informațiile, impresiile negative, depinde de caz, nu mă afectează, merg mai departe. Pentru mine, faptul că m-am întâlnit cu: Ludovic Orban, Alin Tișe, Daniel Buda, cu tot ce înseamnă PNL-ul Cluj, faptul că eram în județ și am participat la campania electorală, am cunoscut atâta lume, a însemnat bogăție sufletească. Nu luăm nimic când plecăm din această lume: casele, titlurile, onorurile, gloria. Cum spune Sorescu: Mi-am suflat sufletul pe toți pereții. Ca să ajung aici. Atâta rămâne: vibrația noastră pe această planetă, în contextul istoric sau familial, în contextul meseriei. Asta e respirația.

 M.A.: Și te-ai întors la teatru.
C.B.: M-am întors la teatru, când am început să jucăm, căci așa cum spuneam, în primele luni de pandemie, teatrele au fost închise. Sunt în timpul meu, în destinul meu. La Beliș nu aveam nimic, trebuia să-mi mut adresa, cheltuiam foarte mult din banii mei ca să sprijin acele proiecte, ca să se dezvolte. Și a venit spre mine chemarea, întâlnirea fabuloasă cu regizorul Alexandru Dabija și rolul din D’ale Carnavalului de la Teatrul Național I.L. Caragiale din București, unde sunt angajat. Joc rolul. „Crăcănel”. Mă duceam la o repetiție și, într-o zi, în pauză, la o țigară, mi-a venit revelația: mă simt ca un instrumentist într-o orchestră simfonică și mă dirijează Sergiu Celibidache.

 M.A.: Iată-l pe Caragiale! Așa și-a imaginat Caragiale rolul actorului în spectacol.
C.B.: Sandu Dabija este născut în aceeași zi cu Caragiale, iar vibrația lui e unică.

M.A.: Shakespeare vede lumea ca un teatru, Voltaire vede lumea ca un bal. Ce se întâmplă în acel bal din spectacolul cu piesa „D’ale Carnavalului” de I.L. Caragiale și coincide cu timpul nostru prezent?
C.B: Despre spațiu și timp trebuie să vorbim, că tot facem interviu pentru portalul Timpul, revistă de cultură, și pentru cartea mea despre arta vieții și viața mea în artă! E o nouă lectură a lui Caragiale, despre timp și spațiu, și despre de ce trag clopotele Mitică. M-am bucurat de distribuție, de întâlnirea cu regizorul. Mai jucasem rolul „Nae Girimea”, la TVR, în regia lui Dominic Dembinski, apoi în regia Sandei Manu, „catindatul”, la 22 de ani; eram student atunci. Acum mă vedeam „Crăcănel” și l-am întrebat pe Sandu, din prima zi la masa de lectură, în ce spațiu și în ce epocă? Mi-a arătat atunci macheta cu decorul. E fabulos decorul! Raluca Alexandrescu l-a făcut și e foarte talentată, nu pot să nu o menționez. În actul al II-lea, totul se învârte pe o turnantă. Mi-am zis că va fi extraordinar spectacolul după ce am văzut macheta.
Există în producția aceasta ceva muzical dat de spațiul care se învârte și de timpul jocului actorului. De unde timp? Gândește-te că, dacă unul dintre noi lungește replica sau, cum se zice în teatru, se lasă în scări pe un anumit moment, când turnanta se învârte cu decorul, spectacolul se prelungește între 5 și 10 secunde, se strică toată coregrafia restului.

 M.A.: Despre ritm este vorba. Și jucați în aceeași cheie.
C.B.: Am amețit toți la actul al II-lea la repetiții. Face o mare performanță Sandru Dabija în acest spectacol cu D’ale Carnavalului. Erau invitați la spectacol copii între 7 și 12 ani și voiau să se urce în scenă. Pentru ei părea atât de real timpul nostru de convenție din scenă.
Chestia asta cu ritmul am aflat-o de la Ciulei, când mi-a spus, că a mutat Hamletul la New York și tradiția în teatrul american înseamnă în 5 zile să facă premiera, și le-a spus că între are copii invitați, între 10 și 18 ani, și actorii au fost șocați. Aveau roluri importante. Și le-a zis actorilor că, dacă ei vor sta în sală, vor fi prinși de timpul de joc, de rostirea textului - înseamnă că e un lucru împlinit și reușit. Copilul, până la o anumită vârstă, nu privește vedeta din scenă, adică actorul, vede personajul, pe el îl urmărește. Spectacolul cu piesa D’ale Carnavalului durează la fel ca timp. Iată cum spațiul scenic determină timpul spectacolului! Datorită spațiului, să avem și un anume timp de joc actoricesc, pe care nu trebuie să îl depășim. Totul se învârte, ca într-un carusel.

M.A.: Vă obligă decorul, lumina, costumele, turnanta...
C.B.: În primul rând, decorul. Pe măsură ce turnanta scenei se învârte, suntem duşi când în frizerie, când pe stradă, apoi în locanta carnavalului, iarăşi strada, iarăşi frizeria, postul de poliţie, strada plină de lăzi; lăzi mari din lemn, lăzi mici din lemn, cărucioare care poartă lăzile, scaune, colivia cu un papagal. Și la un moment dat, toate nojițele de la opinci mi s-au desfăcut, eu trebuia să spun textul și trăgeam cu ochiul, să nu mă întind cu replica peste ușile care vin sau o ladă care trebuie să intre în scenă și apoi să iasă. Timpul e ceva important în teatru. Și ritmul.

M.A.: Cum s-a derulat timpul pandemiei pentru tine apoi?
C.B.: Eram la Craiova, repetam în Jocul de-a măcelul în regia lui Beatrice Rancea. Sunt vaccinat, am făcut covid, o formă ușoară. Și pentru prima dată în 42 de ani de teatru, am stat 10 zile singur în casă. Au urmat cele 10 zile, eu cu mine. În izolare, am obținut timp să stau cu mine, să ascult, să citesc, să visez, să iau viața, să o desfac în fragmente. Și mi-am spus: ce frumos a fost asta, asta seamănă cu asta, cealaltă seamănă cu cealaltă, e un tot! Când spun că timpul e relativ, acum că ne-am reîntâlnit și îmi vine în minte un citat a lui Castaneda, care-mi place la nebunie, trebuie să-l zic: Ce paradox e, înconjurați de veșnicie, și ne plângem că nu avem timp. Dar timpul e o ritmare, o programare. Există timpul subiectiv, care poate ține și de dorințe sau ține de proiecte, de proiectare, de recunoaștere. Și toate acestea creează timp și spațiu.
Bulversant e timpul pandemiei pentru unii. E coadă la cabinetele de psihologie. Am prieteni care au ajuns acolo. Gândește-te că mă văd cu tine, spunem povești, jucăm o tablă, nu neapărat să facem competiție. Nu mai este timp pentru a ne obosi cu întrebări despre unde îmi fac vacanța sau câți bani îmi mai trebuie ca să fac o casă nouă, să cumpăr o mașină nouă... Avem alte priorități acum. Avem reguli, restricții măști...

M.A.: Unde te afli acum în timpul tău?
C.B.: Între alfa și omega.

M.A.: Alfa este starea de relaxare pentru creier.
C.B.: Mă aflu acolo cu cei văzuți și cu cei nevăzuți. Sunt în sânul Dumnezeirii. În acest moment există un nevăzut, acel text Paracliserul, scris în anii 1970 de Marin Sorescu, care adaugă nuanțe de timp. Teatru cu un singur personaj. Chiar de la început, personajul imaginează o pârghie cu care aruncă în sus lumânările pentru a-l lumina pe acela care acționează marea pârghie cosmică, ritmul mișcării planetelor, al soarelui și al stelelor. Lumânările azvârlite de Paraclisier sunt stele, iar vocea sa, tunet și fulger. Revelația sa este și o profeție care se va adeveri în final: Sunt slăbănog ca o furnică, dar forța mea crește înspăimântător pe altă planetă. Și sunt Dumnezeu acolo fără să știu.  Dedublarea, ca efect al contemplației ironice, este imediată: Poftim ce-mi trece prin cap! Eh, gânduri împinse până-n pânzele albe.

M.A.: Ce aduce Beatrice Rancea ca timp nou în spectacolul Jocul de-a măcelul, de Eugen Ionescu, montat în scena de la Craiova, unde e vorba tot de o pandemie?
C.B.: M-am îndrăgostit de spectacolul acesta pe care l-a montat cu studenții de la actorie, cândva, ea fiind studentă la regie, și faptul că destinul a vrut ca ea să-l monteze acuma. Mi s-a dat să fiu în acest spectacol. Acest text de teatru a fost scris acum 50 de ani. Este vorba tot despre o pandemie. Toți avem mai multe roluri. Ce a adus extraordinar pentru mine? Faptul că stau îmbrățișat cu o actriță și ascult finalul piesei lui Eugen Ionescu, vocile noastre sunt înregistrate, iar finalul este de o poezie de anvergură și rămâne într-un fel în mintea spectatorului. Culmea, Eugen Ionescu e oltean ca și Sorescu. Apoi, coregrafia e superbă. Nu mai vorbesc despre costume.
Un spectacol minunat în care yangul, zice: Am alergat după vise și nu le-am prins.
Iar Yinul adaugă: Nu trebuie să alergi, apleacă-te, lasă visurile să te prindă.
Yangul: Nu știu ce va urma, numai Dumnezeu mă poate salva.
Yinul: Vor fi clipe...
Este inspirată Beatrice Rancea cu acest proiect nou de la teatrul din Craiova!

M.A:Timp. Iarăși timp. Inima măsoară timpul, dar timpul nu se naște în inimă. Unde se află inima ta?
C.B.: Între alfa și omega.

M.A.: Te-am privit cum ți-ai modificat poziția stând pe scaun. (Claudiu râde) La început, erai cu brațele încrucișate, păreai morocănos fără să o arăți, acum poziția ta pe scaun e alta, ești cu brațele deschise larg, fața relaxată. Și vocea ta e mult mai bună.
C.B.: M-am așezat pe scaun, am început să conștientizez corpul. Noi suntem inimă-minte sau minte-inimă. Sunt încă sub influența textului lui Sorescu și în procesul creației unui rol. Ce a produs pandemia pentru mine ca timp? Am observat și poate că am început să curăț din șanțurile puse de rutină.

M.A.: Și când spui „rutină”, la ce te referi, la cea din teatru sau din viața ta?
C.B.: Există o dublă dimensiune, să zicem, în ghilimele, când vorbesc despre carieră, în calea pe care ne e dată și pe care o îmbrățișăm. Există în ea și libertate și necesitate. Pe drumul nostru suntem damnați, dar suntem și liberi în același timp. Adică Bleonț nu poate face altceva decât teatru. Mai poate face acel ceva ce a primit de la părinți și ce a acumulat prin educație, instrucție, școală, ce a prins sub Ceaușescu, ce este el ca român. Sunt aici, ca român. În toate combinațiile posibile îl găsești pe unul mic Bleonț. În același timp, o carte foarte dragă din ultimii ani este Despre Destin, a lui Andrei Pleșu. Cred în destin! Și acolo, în tot cea ce spune și cum le vede, cum le explică, cum le adună, cum ni le transferă, zice Pleșu: am început să scriu chestia asta, tema fundamentală a omului e destinul. E predestinat să fac teatru. Știi în ce fază sunt în acest moment? Sunt ca Sisif, condamnat să repet, să fac spectacolul pe textul scris de Sorescu.

M.A.: Despre cum se reflectă mitul lui Sisif în viața ta mi-ai tot povestit de când am început să scriu cartea. Suntem în 4 ianuarie 2022 și ai amintit intuitiv și azi despre Sisif. În 4 ianuarie 1960 a murit scriitorul francez Albert Camus, care a luat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1957. Nimic întâmplător. E ceva din timpul acestui autor și din destinul său care ți-a marcat viața.
C.B.: Într-o perioadă de timp, el e condamnat veșnic să facă același lucru. Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crâncenă ca munca zadarnică și fără speranță. Acesta este punctul de plecare al lui Camus în scrierea eseului Mitul lui Sisif.
Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile sale, cât și prin chinul său. Și așa cum spune Camus, Miturile sunt făcute pentru ca imaginația să le însuflețească. În cazul lui Sisif, vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriașă, spre a se rostogoli și a o urca pe același povârniș de sute și de sute de ori, la nesfârșit; vedem fața crispată,obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primește blocul acoperit de argilă, a piciorului care-l împiedică să se rostogolească, brațele care-l ridică din nou, siguranță atât de omenească a două mâini murdare pe pământ. La capătul acestui îndelung efort, măsurat prin spațiul fără cer și prin timpul fără adâncime, scopul este atins. Sisif privește atunci cum piatra se rostogolește în câteva clipe spre acea lume de jos, de unde va trebui s-o urce din nou către înălțimi. Apoi coboară din nou spre câmpie.  E timpul unei întoarceri a actorului asupra rolului său. Fața care trudește atât de aproape de piatră și devine piatră, văd pasul greoi și chinul lui nesfârșit. Ceasul acesta este ca o respirație. Fiecare din acele clipe când Sisif părăsește înălțimile, coborând pas cu pas către viziunile zeilor, este superior destinului său. E mai puternic decât stânca lui. Chinul său susține speranța de izbândă. E aici, vine și victoria. Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparține. Stânca e lucrul lui. Și Camus zice mai departe: Tot astfel, omul absurd, când își contemplă chinul, face să amuțească toți idolii. În acea clipă subtilă când omul se apleacă asupra vieții sale, Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel șir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriei sale și, în curând, pecetluit de moarte. Astfel, încredințat de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă și care să știe că noaptea nu are sfârșit, el nu se oprește niciodată. Stânca se rostogolește încă și acum.
Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Mă întorc la povara mea, rolul, viața. Știu că Sisif înalță stânca. Actorul înalță rolul. Bleonț joacă rolul Paraclisierului. Mi-l imaginez cum râde în sensul că ceea ce este condamnare, damnare, el ridică bolovanul, acesta cade, ridică bolovanul și el cade. Și o poate face în bucurie. El zice: ha, și veșnicia se transformă!.  Dar Sisif ne învață fidelitatea superioară care-i neagă pe zei și înalță stâncile. Fiecare grăunte neînsemnat al acestui munte  plin de întuneric are în el o lume. Lupta însăși contra înălțimilor e de ajuns spre a umple un suflet omenesc. Înaintez în ani, mi-l închipui pe Sisif fericit. Eu cred că mai am încă de parcurs. Întâlnirea cu tine m-a relaxat, s-au articulat niște viziuni, dar la un moment dat voi râde, după premiera cu Paracliserul, chiar dacă acum spun că încă nu s-a copt sarcina rolului în mine. (Râde)

 M.A.: Ba da, cred că s-a copt, însă trebuie să te relaxezi. După premieră vei fi mai relaxat și vei vedea că, trecând peste emoții, lucrurile se așază. Zâmbește cu inima din rol și respiră bucurie în continuarea lui! Expiră, apoi inspiră bucurie. Inima este organul cel mai sensibil. A zâmbi cu inima spre lume și spre viață înseamnă să atragi energie bună, care te susține.
C.B.: Pot spune că asta am aflat în pandemie, că sunt teritorii ale inimii mele pe care nu le-am străbătut, sau nu am lăsat inima să se manifeste. Există o damnare a fiecăruia dintre noi, o specificitate, iar eu mi-am recunoscut-o. Vine din balastul obținut făcând această meserie. Vrei să ții sub control totul! Nu poți juca Shakespeare și la un moment dat să bagi replici din Caragiale. Nu poți improviza oricum. Să îți vină să spui replici din David Mamet, așa din senin, atunci când uiți textul altei piese în timp ce joci. Improvizația se poate naște doar pe textul acela, pe care-l înveți la timpul prezent, pentru spectacolul cutare. Așa are sens.

M.A.: Cum este timpul Evei?
C.B.: E timpul jocului, are o prietenă în vizită, se joacă amândouă. Are opt ani, este în clasa întâia, îi place la școală, că e Școala Montessori, unde învață să lucreze în echipă, nu există competiție, unde se apropie fiecare de materie în timpul lui, ceea ce este minunat pentru creșterea, educația, formare oamenilor. Că tot aminteai de inimă. Inteligența inimii e ceva ce s-a descoperit în anul 2020. Ieșim din mediul dat de revoluția industrială, de mașină, încet, încet, prin și cu ajutorul tehnologiei. Și la Școala Montessori s-au făcut cursurile online.

M.A.: Mie nu-mi plac întâlnirile Zoom.
C.B.: Nici mie. E totul rece și deformat. Omul este făcut să socializeze. La un moment dat, vreau și eu un om cu care să stau de vorbă, să schimbăm idei, să ne simțim energiile. Pe Zoom nu se întâmpla așa ceva. Ciudat timp! La teatru nu se poate face orice pe Zoom, mai ales când e vorba despre spectacole.

M.A.: În viață trebuie să fii pregătit să te descurci în orice situație și pentru izolare, și pentru socializarea în Zoom. Singurătatea să nu fie o problemă, să devină șoc.
C.B.: Nu singurătatea, solitudinea, că singuri nu suntem. Suntem celule într-un mare organism numit umanitate. Nu rămâi singur. Suntem specifici. Unul e celulă de limbă, altul de ficat, altul e papilă gustativă. Așa cum în orice orchestră fiecare instrument are rolul său; de aia Felini a făcut Prova d’orchestra, așa este cu fiecare om ce alcătuiește această lume. Fiecare cu instrumentul lui. Când dai la tobe nu sufli și în flaut sau cânți la vioară. Și fiecare e cu specificul instrumentului lui într-un mare ansamblu. Totul e mai bine când se produce în tăcere. Lumânarea arde. Nu are nevoie să vorbesc cu ea. La fel și respirația noastră. E o respirație pur și simplu. Are un efect. O respirație fără comentarii.

M.A.: Aici am fost loviți prin pandemie, în respirația noastră.
C.B.: Da, dar și ajutați! Pentru că ne-a distrus atașamentele și identificarea cu ele. Ne-a făcut conștienți de respirația noastră această pandemie.

M.A.: Mie mi-a priit pandemia. Am scris, am citit, m-am relaxat, m-am odihnit, am publicat, revista „Timpul”a venit spre mine. Vezi, am și eu un timp fericit prin scriitură.
C.B.: Când a venit pandemia, m-am văzut ca un hamster într-o colivie, care alerga pe-o roată. Și când s-a oprit, s-a deschis ușa, exact ca cineva care vine și spune: Fă ce-ți place!” Și mie mi-a plăcut să stau în natură. Când le spuneam celor de la Beliș că sunt îndrăgostit de locurile alea, de natura de acolo, cei de acolo nu aveau cum să mă înțeleagă. Am stat cu Eva, am mers cu bicicleta pe dealuri, pe acolo. Nimeni nu îți poate înțelege trăirile.  Nici alea intime.
Am plecat spre amintiri în acele 10 zile de izolare, la Craiova. Unde era timpul acela? Mi-au rămas niște fotograme. La un moment dat, am devenit prezent în ceea ce fac stând acasă. Am făcut o curățenie în apartamentul în care stăm în chirie, la Craiova! Zbârnâiam. Dacă avem trei apartamente le curățam și pe alea. Curios, că eram cu Iulia, ea și-a făcut testul și i-a ieșit negativ. Repetam cu Beatrice Bleonț la Jocul de-a măcelul și ea repeta la spectacolul Câine cu Om. Câine fără om, în regia lui Radu Afrim. Am avut premieră la puțin timp, unul după altul. Eva era în București. Atunci, în izolare, aveam revelații pe care nu le-aș fi putut avea dacă eram prins cu repetițiile la spectacol. Eu mereu sunt prins undeva, într-un proiect, sau am program pe undeva, radio, televiziune, film. Nu aveam timp să stau, să treacă timpul și să-l observ, așa cum am făcut în izolare. Odată cu izolarea, am fost scos din priza mentalului a programării, din priza proiectării și a alergării prin care să se împlinească proiectarea aia.

M.A.: Care este mâncarea ta preferată?
C.B.: Micii. Dar aseară, cum spuneam la începutul interviului, am avut o poftă care nu era a mea, voiam să mănânc măr cu cașcaval, să beau un pahar cu vin. N-am mai coborât, ca să nu deranjez câinele. Nu ți-am spus că avem câine? Și-a dorit Eva un câine și el a venit spre noi.

M.A.: Câinele este jucăria vie a copilului.
C.B.: Da, ăștia mici așa fac. „Vreau câine, vreau câine!” Evident după ce îl primește, uită după o săptămână sau două. Și apoi, mama și tata strâng și spală după câine. Unul dintre noi doi trebuie să iasă cu el la plimbare dimineața. Noroc, că am curte și îi dau drumul acolo. Uite, acum am chef să citesc cărți în genul celei scrise de Alvin Tofler Șocul viitorului.

M.A.: Îți recomand o carte superbă, publicată recent la noi, la editura Herald, scrisă de Annick de Souzenelle, un antropolog de renume mondial, care trăiește în Franța. În 7 luni de pandemie, deși are 99 de ani, a scris: Marea Întoarcere - Genealogia lui Adam, simbol și interpretare pentru omul modern. Autoarea este o vizionară. Este o carte pe care o recomand pentru orice bibliotecă a oricărui intelectual. Citește această carte!
C.B.: (Claudiu caută în Internetul de pe telefonul său informații despre carte): Și mi-am adus iar aminte de Sorescu. Am textul lui Sorescu în cap. Omul acesta chiar comunică înțelesurile profunde prin poezie. Ia uite ce zice despre carte:
În luna a șaptea de sarcină, fătul își schimbă poziția în uterul matern, orientandu-se astfel încât să se nască mai ușor. Această mișcare de întoarcere simbolizează pregătirea pentru noua viață. Dar, cum omul este alcătuit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar microcosmosul uman reproduce la scara vizibilă întregul macrocosmos, ce ar putea simboliza aceasta "întoarcere" la nivelul Universului, sau măcar al planetei pe care trăim? Aceasta noua carte a lui Annick a avut nevoie de numai șapte luni de pandemie pentru a vedea lumina tiparului. Ultimul capitol al lucrării vine cu o interpretare simbolică a pandemiei pe care o trăim la nivel global, care face apel la o trezire spirituală de care avem cu toții nevoie. Prin necunoașterea legilor ontologice umanitatea se află pe marginea prăpastiei. Așa cum, în luna a șaptea, fătul se întoarce în pântecele mamei sale pentru a se pregăti să iasa într-o nouă viață, tot astfel umanitatea ar trebui să reflecteze asupra necesității unei mari schimbări.
E genială Annick de Souzenelle! Ce frumos spune: în ebraică, cuvântul e generator de gând... Simt că această carte îmi va folosi. Că tot pomeneam la începutul interviului că mă simt însărcinat. Ce bucurie că ne-am întâlnit!

M.A.: „Însărcinat” cu o nouă viață de rol!
C.B.: E firesc să fim în dinamică. În mine se coc trei. Va fi ca o combinație. Mă simt ca o lăuză. Așa cum spunea Annick: Ieșim din lumea binară în lumea ternară. Un cap nou.

M.A.: Un cap nou are creier nou.
C.B.: O înțelegere nouă a lumii. Am observat un lucru când am început campania pentru a fi primar în Beliș. Ia uite, am ieșit dintr-o rutină mecanică și am dat în alta mult mai groaznică. Am nimerit din lac în puț, adică de la teatru, m-am dus la Beliș, în natură, și m-am trezit cu program de campanie, adică altfel de rutină zilnică. Apoi a venit pandemia, am stat în casă, am analizat mecanica zilnică. Apoi, am revenit la teatru.

M.A.: Nu ți-e greu cu naveta, de la București, la Craiova, de la un teatru la altul, sau prin țară când joci în alte spectacole, din mașină în tren, sau cu rulota, în turneu?
C.B.: Nu, nu mi-e greu. Dorm în șezut, în tren sau în mașină, ascult muzică. Sunt spații diferite, teatrul din București și cel craiovean. La Teatrul Național din București urmează un ciclu nou. Încă nu au scos postul la concurs după decesul lui Ion Caramitru. Teatrul a ieșit din templu după pandemie. Eu cred în teatru. E lăsat de la Dumnezeu. La ortodocși o avem pe Sfânta Muceniță Pelaghia și pe Sfântul Mucenic Filimon, ambii protectorii actorilor. La catolici, Sfântul Augustin a jucat teatru. Teatrul trăiește între intrigă și gelozie. Și toxicul are rolul lui. Poate că ne împinge mai departe în evoluția noastră. Eu plec astă-seară spre acasă cu gândul bun că a mai fost publicată o carte de antropologie: Marea Întoarcere... Va fi un salt, o creștere, o revenire, plus revenirea drumului parcurs de rătăcire.

M.A.: Saltul tău de acum se numește: Paracliserul.
C.B.: Mă simt de parcă de abia acuma încep să fac teatru. E ceva în rezonanță cu textul. Albulescu avea o replică genială. Jucam în Trilogia răului cu Mariana Mihuț, Albulescu și câteodată, Râlea. Baza era: Albulescu, Mihuț, Bleonț, fiecare aveam câte un monolog. La un moment dat, după un spectacol, îi spun lui Albulescu: acuma v-aș vedea în „Regele Lear”. Și el mi-a zis: L-am făcut deja, puiule! Și eu începusem să umblu prin sertarele creierului meu și nu găseam unde și când, cu cine a jucat „Lear”. Am văzut cel făcut de Galgoțiu, apoi pe Rebengiuc, Juravle, Ieremia... Și îl întreb: Când? Și-mi răspunde: În multe alte roluri! Câtă înțelepciune la Albulescu! Uite, Marea Întorcere la el! Era de-o înțelepciune și un rafinament cuantic. De ce? Suntem oameni printre oameni. Fiecare dintre noi e o particulă din întreaga umanitate. Undeva, cuiva, i s-a întâmplat întâlnirea cu Lear, automat mi s-a întâmplat și mie. Nu în formă fizică, în formă subtilă. Pentru că am interacționat cu acel om. Și am jucat și rolul ăla, și celălalt...

M.A.: Sunt realități pe care le putem genera în jurul nostru. La fel și cu rolurile.
C.B.: Generăm și suntem generați. Contează și felul cum reacționăm la mediul în care ne aflăm. Trăim și suntem trăiți. Ce n-o să termin eu, vor termina alții. Marea Întoarcere poate fi Marea Regăsire!  Eu nu am fost membru de partid în epoca lui Ceaușescu. După 1990, am avut șansa să joc în spectacole de Andrei Șerban, Liviu Ciulei, Pintilie, Vlad Mugur, Robert Wilson etc. Ce autori dramatici, ce regizori, ce actori, ce întâlniri! N-aș fi lucrat niciodată cu ei dacă nu venea Revoluția! Nu mai zic de venirea lui Wilson la Teatrul din Craiova. Ce bogat sunt! O spun cu recunoștință. Am jucat alături de mari actori din istoria teatrului românesc, în teatru și film, încă din studenție. Ce colegi de rol am avut: Florin Piersic, Gheorghe Cozorici, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Radu Beligan, George Constantin, George Motoi, Ovidiu Iuliu Moldovan, Radu Beligan, Mircea Albulescu, Constantin Rauțchi, Damian Crâșmaru, Eusebiu Ștefănescu, Ștefan Iordache, Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Florina Cercel și mulți alții. Toți m-au îmbibat cu energie. Când joci, ca actor vibrezi, la timpul, la energia și cunoașterea celuilalt. Am vibrat la bagajul de cunoaștere artistică a lui Dinică, Moraru, Albulescu, Iordache.... și toți enumerați nu mai sunt în această lume. Pot spune că ei trăiesc și în mine acum.

Citind cartea despre viața în artă a lui Claudiu Bleonț veți mai afla despre cum, din 2004, Claudiu Bleonț devine Societar de Onoare al Teatrului Național din București, după ce a primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D – „Arta Spectacolului", în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. Veți mai afla despre anii de liceul, la Liceul German, admiterea la Facultatea de Teatru, anii de studenție, cum a spălat veceuri turcești în armată, la Plenița, cu Ducu Darie, Petrică Nicolae, Helmuth Iacobi și mulți alții, despre cum l-a adorat Cătălin Naum și drumul lui în Teatru Podu’ din București; despre sora lui în teatru, Magda Catone și viața la Teatrul din Petroșani; cum l-a prins Revoluția din decembrie 1989 în turneu cu Emilia Popescu. Despre scrimă și pasiunea pentru citit. Și despre altele....

Magda CATONE, Marian RÂLEA, Andrei Șerban, Marius BODOCHI,  Mihai Sandu GRUIA, Oana PELLEA, Radu AFRIM, Toma ENACHE, Ana CIONTEA, Alexa VISARION, Felix ALEXA, Vlad Logigan, Emilia POPESCU, Adela MĂRCULESCU, Coca BLOOS, Aurora LIICEANU; Costel CONSTANTIN, Maia MORGENSTERN, Marius MANOLE, Olga DELIA MATEESCU, Marin MORARU, Radu BELIGAN, Florina CERCEL, Dan PIȚA, Damian CRÂȘMARU, Draga OLTEANU-MATEI, Elena CARAGIU, Emilia POPESCU, Florin PIERSIC, George MOTOI, Dominic DEMBINSKI, Mick DAVIS, Ilie GHEORGHE, Liviu LUCACI, Radu DINULESCU, Mircea CORNIȘTEANU, Irina Margareta NISTOR, Cătălina Buzoianu, Ivan PTZAICHIN, prieteni, colegi de liceu și profesori din facultate și mulți alții, sunt doar câțiva dintre cei care mi-au oferit impresii despre Claudiu pentru cartea despre viața sa în artă și arta vieții lui