Dacă secundele mele ar avea muguri

Dacă secundele mele ar avea muguri, le-aș turna apă din ploi, ca să înflorească. Dar, timpul meu nu înmugurește. Darămite, să-nflorească… Cum își trage pătura, noaptea, se plimbă. Pornește îndârjit de la o stea la alta, ascunzându-se, în joacă, în spatele norilor. Iar, când se ivesc zorii, coboară ușor prin aer ca un fulg. Nu se vede, nu se aude. Și nici n-are o direcție precisă. Se lasă purtat de-un vânt uscat, vântul vieții...

Timpul meu n-are ochi. Altfel, m-ar privi de fiecare dată. În consecință, e un orb. Ca toți orbii de pe pământ. Bâjbâind, ar putea s-ajungă la capătul vieții. Însă, are nevoie de sprijin, ca să-și poată grăbi pașii. De-un fel de baston, cum s-ar zice… Vântul îi oferă unul, suflându-l dintr-o parte într-alta. Iar viața ne oferă pe noi. Dacă n-am fi noi, oamenii, oare cum s-ar putea observa trecerea timpului?!

Sursă foto: www.unsplash.com