De ce citim poveștile cu fantome, și de ce trebuie să citim „Casa din Strada Sirenelor” de Octavian Soviany?

„Probabil există în fiecare din noi o frică atavică de supranatural, pe care am moștenit-o de la strămoșii noștri: oamenii primitivi.”  Octavian Soviany, „Casa din Strada Sirenelor”

Romanul lui Octavian Soviany e scris din plăcerea de a povesti, iar noi trebuie să-l citim din plăcerea de a asculta povești. Cartea ne aduce într-o casă veche din București, la o cină cu oameni interesanți, este noaptea Sfântului Andrei, e o vreme cumplită afară, bucatele și băuturile alese sunt servite, lumina este caldă, cortina se ridică... 

Englezii au o veche tradiție de a se aduna cu toată familia și oaspeții în ajunul Crăciunului lângă șemineu, aflându-se în siguranță, la călduț, departe de vijelie și în așteptarea unei cine îmbelșugate, spun povești de groază, fie acelea prin care au trecut ei înșiși, fie acelea pe care le-au auzit de la cineva sau le-au citit într-o carte. Așa încep multe povești de groază din literatura engleză, cum ar fi The Turn of the Screw de Henry James sau The Woman in Black de Susan Hill. Această tradiție este și mai veche, probabil, la fel de veche ca literatura. Vladimir Nabokov, în eseul său despre scriitori și cititori buni cu care își începe volumul de lecții despre literatură, spune că literatura își ia începutul înaintea cuvântului scris și înaintea epopeelor și baladelor. Literatura începe cu strămoșii noștri, care, după o zi grea de muncă, se adunau lângă foc și, ca seara să treacă mai repede, spuneau povești. Din poveștile acestea s-au născut mitologiile, prin poveștile acestea oamenii încercau să înțeleagă lumea din jurul lor. 

Octavian Soviany, în romanul său „Casa din Strada Sirenelor”, reușește să adune o suită de povești de groază specifice sufletului superstițios al poporului român. În roman găsim povești despre sindromul Lazăr, metempsihoză, farmece, fantome, vise premonitorii și invocarea spiritelor. Toate acestea sunt spuse nu la o ocazie oarecare, ci în noaptea Sfântului Andrei, într-o casă veche din București (care scăpase ca prin minune de demolare pe timpul lui Ceaușescu), și de niște oameni aleși (o actriță, un securist, un pictor, o spiritistă, un ziarist, doi scriitori și alții). Toate aceste personaje, excepționale fiecare în felul său, sunt invitate de profesorul Faustin, un personaj la fel de misterios precum și casa lui, care a văzut mai multe generații a familiei acestuia și în care se găsesc tot felul de obiecte care induc o atmosferă de gotic și mister. Profesorul Faustin, încă la prima sa întâlnire cu naratorul (care prin câteva aluzii creează impresia că este însuși autorul), atribuie casei trăsături supranaturale, menționând faptul că aceasta este plină de spirite, care trebuie tratate cu respect. El invocă povești ale celor trei locatari cu care, în perioada comunistă, era nevoit să împartă spațiul de locuit, scurta lor ședere era cauzată de atitudinea lor lipsită de respect față de casă.

Poveștile, la rândul lor, nu sunt narate în modalitatea literaturii horror cu care suntem obișnuiți în ziua de astăzi. Supranaturalul este strâns legat de cotidian, spiritele rele nu bântuie castelele gotice, iar nălucile nu au un chip desfigurat și nu atacă din colțuri întunecoase. Sunt prezente și cele din urmă aici, dar acestea sunt, mai degrabă, colțurile întunecoase ale minții, unde stau ascunse fricile noastre de supranatural. Deși, după cum spune profesorul Faustin: „nu există supranaturalul, există doar naturalul”.

Soviany țese o poveste fină în care se întâlnesc fire narative specifice romanului polițist, literaturii de groază, literaturii gotice, care la rândul lor sunt susținute de referințe literare subtile, incursiuni în psihologie și filozofie. Menirea acestei cărți nu este să ne sperie (poate doar foarte puțin), ci să ne lase să admirăm un text frumos, care să ne pună mintea la încercare, să ne facă să cugetăm și să ne punem anumite întrebări. Avem nevoie de asemenea experiențe, deoarece știm încă de la Francisco de Goya (un mare artist al groazei) că „somnul rațiunii naște monștri”.