De ce plafonările nu au mereu efectele dorite

Cuvântul „plafonare” a tot fost aruncat în spațiul public în ultimele săptămâni, dat fiind criza energetică prin care trece continentul european. O creștere accelerată a cererii pentru energie cauzată de relansarea economică post-pandemică, combinată cu o scădere a ofertei care se va accentua ca urmare a războiului din Ucraina, a dus la un „boom” al prețului. Astfel, statele lumii s-au văzut „nevoite” să plafoneze prețul energiei pentru a o face mai „ieftină” pentru consumatori. Totuși, cei mai mulți economiști sunt de părere că plafonările de preț nu funcționează așa cum ne-am dori.

Plafonările apar atunci când unul sau mai multe bunuri sau servicii au un preț cu mult peste ce obișnuia să fie. De obicei plafonările se aplică pe anumite bunuri sau servicii atunci când acestea sunt considerate „de bază”, cum ar fi mâncare, medicamente, benzină, chirii sau curent electric. Astfel, guvernele anunță măsuri de plafonare, adică setarea unui preț maxim care poate fi cerut de un furnizor de bunuri sau servicii. De asemenea, se pot introduce prețuri minime pentru anumite produse, dar această măsură este foarte rară, prețul maxim fiind destul de des întâlnit, în special în perioada aceasta.

Plafonările sunt cele mai vizibile în perioade de criză sau război. În cazul unui conflict armat total (cum a fost Al Doilea Război Mondial), multe bunuri sunt plafonate sau chiar raționalizate pentru a sprijini economia de război. Același lucru se aplică (cu un grad mai mic de intervenționism) în perioade de criză, cum ar fi criza energetică din anii 70 sau poate chiar cea actuală. Judecând după aceste aspecte am putea spune că plafonările sunt esențiale unor momente dominate de instabilitate economică sau comercială. Totuși, în practică, aceste politici eșuează.

Primul element la care ar trebui să ne uităm este oferta. Prețurile reprezintă balanța dintre cerere și ofertă, iar acestea nu sunt stabilite din „lăcomia” unor companii. Prețul dorește să acopere toate cheltuielile și taxele și să susțină producția, astfel încât oricine dorește să cumpere un produs să și poată. Plafonarea, adică introducerea unui preț maxim pe care o firmă îl poate cere, nu face decât să ducă la o scădere a ofertei. Un ciocan nu s-a scumpit pentru că așa a decis un lanț de magazine, ciocanul s-a scumpit pentru că a crescut prețul materiei prime.

Asta ne duce la principala cauză a eșecului plafonărilor. Dacă în cazul ciocanelor este introdus un preț maxim, atunci producătorul nu mai poate fabrica ciocane fără a ieși în pierdere sau fără a diminua calitatea produsului. Este posibil ca materia primă (și restul variabilelor cum ar fi forța de muncă, facturi, taxe, etc) să coste mult mai mult decât prețul maxim impus de stat. Asta duce la fenomenul de „scarcity”, adică o scădere a ofertei care duce la cozi interminabile pentru consumatori sau chiar la piața neagra, unde un ciocan se poate vinde cu un preț mult peste cel maximal impus de stat. Acest exemplu ne poate duce cu gândul și la perioada comunistă, „simptomele” unei imperfecțiuni economice fiind aceleași.

Economistul Ludwig von Mises argumentează că, în cazul unei plafonări a prețului unui produs, statul se vede nevoit să plafoneze „pe verticală” pentru a evita un colaps. Rămânând la exemplul de mai sus, dacă prețul unui ciocan este plafonat, un preț maxim fiind stipulat de decidenți, atunci, pentru a nu afecta profitul producătorului de ciocane, aceștia trebuie să plafoneze mai departe pe lanțul de aprovizionare. Ceea ce a pornit de la o simplă plafonare a unui produs finit poate duce la impunerea unei astfel de măsuri pe materia primă, adică să plafoneze prețul lemnului și al fierului, dar și al conbustibilului cu care se realizează transportul materiei prime. Se poate ajunge chiar la plafonarea salariilor oamenilor care lucrează în aceste domenii sau chiar a chiriei spațiilor de lucru aferente acestor companii. Pe scurt, putem spune că introducerea unui preț maximal pentru pâine va duce la falimentul brutăriilor dacă aceeași măsură nu este luată pentru făină sau grâu.

Asta poate duce pe termen lung la politici economice care dăunează pieței libere și care tind să semene mai mult cu o economie planificată. Chiar dacă volatilitatea prețurilor afectează negativ consumatorii, trebuie să ne amintim că piața liberă va ajunge mereu la un echilibru între cerere și ofertă indiferent de intervențiile statutul care, de cele mai multe ori, chiar dacă intențiile sunt bune, fac mai mult rău decât bine. Efectele negative tind să fie mai periculoase decât creșterea inițială a prețului, falimentul unor companii, scăderea în calitate a unor produse sau penurie și piața neagră par să reprezinte un preț mult prea mare pentru confortul de a avea un ciocan mai ieftin, o pâine mai ieftină sau chiar o factură la curent mai mică.