De la „duminica Cenuşii” la ziua pulberii politicii dâmbovițene

Opt ani, pas cu pas, același drumeț, aceeași pârtie! Nici un indicator, nici o urmă. Știu că învăţarea e grea, dar oare cei care cred că se pricep sau se visează că fac politică vor învăţa vreodată că sursa oportunităţilor şi rezultatelor politice se află în mediul din afara politicii?

Sau că „organizând ignoranţa” la nesfârşit şi învârtindu-se într-un teritoriu „privat” (adică şi l-au făcut proprietate nefirească), închis şi, mai grav, xenobiotic, fără nici un schimb viu cu mediul din afară, vor avea parte de un apus de soare, cel puţin politic, cel puţin degradant?

Dacă politicienii şi-ar fi pus, în mod onest, aceste două întrebări, am fi avut altă politică după 33 de ani.

Degradantă este şi miza perversă pe care au pus-o mereu pe manipulare şi pe ignoranţa celor, încă prea mulţi, pe care instabilitatea şi incertitudinea cunoştinţelor îi fac să rămână în expectativă. Ca şi când nu cumperi un aparat cu tehnologie avansată pe motiv că aceasta are un ritm de progres înfiorător şi mâine va apare acelaşi produs şi mai performant, şi tot aşa, până când, în sfârşit, când te hotărăşti să-l cumperi, constaţi că eşti atât de depăşit încât nu poţi nici măcar să-l porneşti. Aşa că mai bine nu te bagi. Ignoranţii nu sunt nici pragmatici nici profeţi. Nu pot face predicţii, ei sunt predictibili, furnizează doar perspectiva de a le înţelege reţinerile, poziţia faţă de cunoaştere în general.

Atunci, cum se poate ajunge la reconcilierea nevoilor de libertate cu cerinţele şi obligaţiile comunităţii?

Impostorii și incompetenții, din politică și de peste tot, nu sunt talentaţi nici în analiză, nici în viziune.

Prima impune rigoare, abilitatea unei investigaţii metodice, disciplinate şi inteligente, cu organizarea optimă a conţinutului unei teme date, să spunem toate acțiunile de politică internă și externă, în timp ce a doua presupune abilitatea de a dezvolta idei şi abordări, de grup sau personale, bazate pe experienţa individuală nemijlocită.

Dacă nu ar fi existat atâta ignoranţă şi nepăsare am fi avut altă clasă politică după 33 de ani. Dacă, dacă, dacă.....

Experţi apodictici, sociologi, „sondori” de opinie, analişti, observatori politici au fost orbiţi de date, ale căror interpretări i-au condus la false rezultate sau din care au tras concluzii greşite, pentru că pendulul observaţiilor lor a avut o legănare dincolo de o analiză profesionistă a informaţiilor şi faptelor reale cu consecinţa pătrunderii în nonsens.

O consecinţă directă a lipsei de respect pentru orice, în special pentru sănătate, educaţie, cultură şi cercetare academică. Prea multă muzică lăutărească dăunează grav chiar şi urechii după care se cântă nu numai celei care o ascultă.

Un „balance” se impune în toate, oricând, indiferent dacă vezi cu amândoi ochii, cu unul singur sau eşti aproape orb fals, ca justiţia.

Nici intuiţia nu le-a fost prietenă. Dar poate că totuşi ceva, ceva li s-a arătat ca fiindu-le potrivnic, ca o ameninţate, fără să fi făcut vreo analiză SWOT, pentru că s-au repezit pur şi simplu ca taurul, fără să mai poată pune frână, nici nu cred că aveau intenţia, sau ca ultimă supoziţie, au mers la cacialma.

Adică merge şi aşa....

În cazul „pasului de taur” (pentru calul troian e nevoie de subtilitate, pentru subtililate de alte abilităţi stilate) sau al celor care nu se mai pot opri, din orice acţiune, există soluţia – orice profesor de fizică de la Cotroceni o cunoaşte – reducerii momentului propriu de înaintare, cu două variante: să o laşi mai moale sau să o iei de la început, până nu e prea târziu.

Dar şi pentru asta e nevoie de educaţie, de gândire, de viziune...Sau pare jenant să dai înapoi când eşti conştient de greşeala pe care ai făcut-o dar ai mers prea departe ca să te opreşti sau să te întorci? Uite că n-a mers! Şi iarăşi ne întoarcem la educaţie... pas cu pas, îndărăt.

Două exemple. Un individ care s-a retras, cam în ultimul moment, cu arsuri serioase, de grad înalt, din focul pus intenţionat de partenerul de afaceri. Focul iubirii în politică are alte arderi dar şi altă cenuşă. Celălalt a dat imediat târcoale locului pârjolit al prăbuşirii „turnurilor prietene” şi a mers mai departe, călit, în pelerinaj la „turnuleţul” rămas în picioare, pentru a se prăbuşi de mână, ca „turnurile gemene”. Asta da viziune.

Şi dacă totul s-a făcut praf şi cenuşă, pentru cei prinşi sub dărâmături e recomandabil „să nu cadă în greşeala copilului care bate scaunul de care s-a lovit”, şi să caute motive sau cauze false ale sublimării în alegeri, şi să dea vina pe Duminica cenuşie. Pe scurt, o opinie într-o progresie logaritmică, astea au fost abordările şi atitudinile politice în ultimii 25 de ani, până la alegerile prezidențiale din 2014.

Şi iată că a venit această Duminică, ca un răspuns şi la întrebările de la început, şi ca o revoltă elegantă, de noiembrie, pe două căi convergente, una reală şi una virtuală (un mic triumf al tehnologiei şi nonignoranţei).

Ar fi putut însemna 16 Noiembrie 2014 Duminica Cenuşii, în care mulţi au trăit bucuria alegerii făcute şi au devansat sărbătoarea de Miercurea Cenuşii, şi au făcut uitată, după 25 de ani, Duminica Orbului? Și după 10 ani (12 decembrie) duminica chiorului? Poate. Așa ar fi trebuit.

Cei care regretă, probabil, această zi, cenuşie pentru ei şi la propriu şi la figurat, îşi vor pune cenuşă în cap, dar nu pentru ce-au făcut, ci pentru ce n-au făcut ca să jubileze iar.

Ar fi putut deveni și Duminica Phoenix-ului politic românesc şi al conştiinţei tinerilor, cărora trebuie să le recunoaştem efortul şi chiar meritul acestui rezultat? Poate. Ar fi trebuit. Natürlich...

Acum, după 8 ani, ne dăm seama că aceia care au crezut că au câștigat, de fapt au pierdut, iar cei care atunci au pierdut, azi își freacă mâinile că sunt iar ce-au fost și mai mult decât atât, pedeapsa noastră reîncărcată, în anul boului chinezesc. Danke sehr, nașule! Ce dezamăgire, ce trădare, ce mizerie.

Atât s-a putut...Zilele tale, zile letale.

România roșie și România galbenă au devenit în 33 de ani România spălăcită ca mătasea broaștei în locul albastrului celest. 33 de ani de viață românească unic de proști.

Mai rămâne să vorbim în limba bribri. Incașii vorbeau quechua și aveau frumosul obicei să aducă jertfă zeilor propriii conducători. Cum ar fi azi?

Trebuie să rescriem trecutul, și, mai ales, trecutul foarte recent.