Despre bucăți și cioburi de iubire în ,,Act venețian” și ,,Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război” de Camil Petrescu

Dileme noi căzute și rostogolite peste alte dileme anacronice... Iubirea dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, cât și cea dintre Pietro Gralla și Alta pare o enigmă continuă fără un răspuns. Cât din ce este ,,Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război” de Camil Petrescu mai poate fi regăsit în povestea tumultoasă și fascinantă ,,Act venețian” scrisă de același autor? Ce mai rămâne dintr-un Ștefan și Pietro complet deziluzionați, când, observăm că iubirea a reînăscut o parte din ei, dar, în final, îi ,,înmormântează” sub hainele grele ale trecutului? Un caz complex, demn de analizat în detaliu... Dar, cum am putea începe mai bine investigația, dacă nu să intrăm în gândurile personajelor și să scotocim cu precizie și pasiune fiecare cuvânt-indiciu? ,,Niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe (...). E ceea ce n-am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou în brațe,(...), și-a trecut brațul după gâtul meu și a rămas atârnată de gura mea”. Înconjurat de senzația inflamării, Ștefan este îndrăgostit de propria lui creație... o dărâmă printr-o vagă suspiciune și o construiește printr-un joc pasional de îmbrățișări. Nu e dragostea pentru Ela, ci mai degrabă pentru imaginea pură a Elei. Entuziast și amețit de strânsoarea sărutului ei, de brațul petrecut după gât, de senzualitatea și de misterul pe care îl expunea această femeie, Ștefan uită cine este ea neacoperită de mască. Se afundă în imagini livrate rapid și sigur, de senzații trăite cât mai intens și ajunge să se bucure și să supraviețuiască numai în absența adevăratei Ela. Ea emană frumusețe și culoare pe exterior, dar după această deghizare se ivesc aripi de plumb, atârnând sub negura moralității. ,, E în tine o lumină ușoară care sporește viața în jurul tău... De aceea lângă tine se trăiește mai plăcut și se gândește mai ușor”. Dacă în cazul lui Ștefan, procesul de reflecție și introspecție este bazat pe contemplarea exterioară, (realității) care se sfarmă în fața contemplării interioare (a spiritului) în situația lui Pietro acest mecanism are loc în sens invers. Lumina și liniștea pe care o simte capătă intensitatea aceea necesară numai în prezența Altei. Mintea evadează din preocupările tensionate în poziția de proveditor al flotei elvețiene și, în sfârșit, gândul se poate așeza pe ,, leagănul” dragostei. De această dată, Alta mișcă ușor, aproape insesizabil ,,leagănul”. Frânghiile rămân rezistente, luciditatea e centrul de greutatea al ,,leagănului”, iar cuvintele de admirație încă suficient de puternice cât să mai iubească și atunci când depărtarea doare. Momentan, nu s-au rupt frânghiile pentru că vorbele nu au fost dublate de gesturi amare. ,,Simpla poftă nu explică iubirea, ci justifică doar dorința. Fără complicitatea minții nu există iubire. Desigur e posibil să disprețuim cea ce iubim, dar acest dispreț e numai umbra care dă valoare luminii. E un dispreț parțial. Fondul adânc rămâne admirația. Ești vinovată că ai admirat un astfel de om și eu nu pot fi iertat că am prețuit o femeie ca tine”. Treptat, dezvrăjirea ,,străbate” destul de rapid și ,,leagănul”. Ușor, sforile subțiri și fragile se rup (sentimentele), iar cele care susțin în mare măsură profunzimea și rațiunea (complicitatea minții) se subțiază din ce în ce mai mult până în clipa când ,,leagănul” se prăbușește zgomotos la pământ. Poate, Pietro, nu a avut disponibilitatea să vadă în Alta firea ei de om, cu toate slăbiciunile și dorințele. Contesa era percepută, din perspectiva lui, ca o femeie adevărată, loială, având tendința de a o idolatriza. (,,Astfel, femeia este cheia naturii...Toate tainele sunt rezumate în ea; și când un suflet de femeie ți s-a deschis, ți s-au deschis toate înțelesurile lumii...”) Simpla admirație, atracție, nu poate rezista în fața dezvrăjirii, atâta timp cât nu are capacitatea de a reconstrui acest sentiment de dragoste. Dezamăgit de ideea că iubirea nu a putut fi transformată într-un concept, Pietro nu își poate ierta greșeala majoră: s-a așezat sub o formulă, uitând să mai manifeste toleranță. ,,Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj și un cap străin și vulgar”. În cazul lui Ștefan, Ela devine ,,străinul” propriilor teorii. Un cap străin și vulgar care a fost odată al lui. Un peisaj cu care era obișnuit, netezit de fidelitate și empatie, acum metamorfozat prin apariția figurii de nerecunoscut - o uimire dureroasă. Pentru ambele personaje, orgoliul este factorul declanșator care erodează, inamicul care macină orice speranță și lasă doar urme și amintiri rănite. ,,Și dacă s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, înseamnă că m-am înșelat, (...) iar când vede că s-a înșelat...nu mai e nimic în mod simplu, din ce i se năzărise”. Astfel, finalul din ,,Act venețian” devine un răspuns sincer la ,,Întâia noapte de război”. Pietro pleacă spre un loc necunoscut, acțiune ce pare să evidențieze dorința de a trăi experiența unui nou început. Similar lui Pietro, Ștefan nu mai face față zbuciumului sufletesc și decide să îi scrie Elei că îi lasă absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul. Atât plecarea neașteptată, cât și experiența războiului se preschimbă în răspunsuri ce picură tăcut în abisul incertitudinii și al regretelor. Cred că Ștefan ar fi avut nevoie de Cellino, în măsura în care Pietro a învățat ceva important de la acest personaj tânăr care poartă din plin peruca epocii: ,,Eu știu că femeia ideală există totuși pe lume și de aceea o caut...Greutatea cea mai mare este să rămâi lucid și să nu iei astfel de la o femeie mai mult decât ceea ce are cu adevărat frumos. Să te ferești de amăgeală”.