Despre literatură la feminin

De câte ori văd sintagma „literatură pentru femei”, mă întreb ce ar fi semnificat aceasta. Se referă oare la cărți scrise de femei sau la cele citite de femei? Oare e un gen de literatură pe care un „om” nu ar fi citit-o? Oare există un spațiu literar limitat, doar pentru femei? Atunci care ar fi hotarele acestui spațiu? 

Virginia Woolf prezintă o imagine metaforică a acestui spațiu în eseul „O cameră doar a ei” (1929). Ea descrie o plimbare imaginară într-un campus al Oxbridge-ului, simțind cum inteligența plutește în aer, dar odată ce ea va încerca să acceseze biblioteca, unul din angajații colegiului îi va spune numaidecât că doamnelor le este interzis accesul dacă nu sunt însoțite de un student sau nu au la ele o scrisoare de recomandare. Nu mă voi opri prea mult asupra acestei metafore, cred că este destul de clară, odată ce privim lista scriitorilor care au ajuns în Canonul de Vest, femeile din această listă pot fi numărate pe degetele unei singure mâini.

În același eseu Virginia Woolf vorbește și despre felul cum sunt reprezentate femeile în literatură, personajele feminine sunt eroice, loiale și înțelepte, dar astfel de personaje nu au și o referință în viața de zi cu zi, deoarece femeile, pentru o bună parte a istoriei, nu au avut nici un fel de control asupra propriei vieți și nu erau decât o proprietate a bărbatului. Simone de Beauvoir în lucrarea „Al doilea sex” (1949) face o analiză al arhetipurilor feminine reprezentate în literatură în diferite perioade. Ea ajunge la concluzia, similară cu cea a lui Woolf, că felul în care sunt reprezentate femeile în literatură nu are nicio legătură cu realitatea, și scopul reprezentării femeilor, fie într-un mod bun sau rău, era unul didactic. Mitul eternului feminin, așa cum îl descrie de Beauvoir, nu este altceva decât o modalitate de a impune control asupra gândurilor și dorințelor femeii, un imperativ categoric, dacă doriți, care va asigura docilitatea ei.

Odată ce femeile au depășit rolul observatorului pasiv și al obiectului descrierii și au intrat în spațiul literat, fie doar a lor, cât de diferită a devenit literatura scrisă de ele față de cea scrisă de bărbați?

În mod inevitabil, primul nume la care mă gândesc este Mary Shelley. Scriitoarea rescrie unul dintre cele mai importante mituri al umanității, și anume, mitul creației. Creatura lui Frankenstein  este o invenție a orgoliului, lipsită de dragoste și compătimire aceasta se revoltă împotriva creatorului său. Creatura, de asemenea, reprezintă imaginea omului, destinat singurătății, în căutarea lui Dumnezeu. Una dintre ideile importante a romanului „Frankenstein” (1818) este că atâta timp cât oamenii vor crea fie alți oameni, fie alte lucruri, fără iubire, din pur orgoliu, suferința umană va perpetua.

O altă scriitoare, romanele căreia sunt citite și adorate (în mare parte de femei) deja de două secole este Jane Austen. Ea aduce în literatură capacitatea feminină de observație și atenția la detalii. Această trăsătură specific austeniană, îmi aduce aminte de un poem a scriitoarei australiene Lorna Crozier, în care ea îl descrie pe dumnezeu creând lumea în șapte zile, șase zile la rând el a tot creat lumină și doar o mică fâșie de pământ în mijlocul ei. Iar când dumnezeu a plecat să se odihnească în ziua a șaptea soția lui a creat toate detaliile de care a uitat dumnezeu, frunză după frunză, lăbuță după lăbuță, cuplu după cuplu, care să trăiască pe acea mică fâșie de pământ în acel vast univers al luminii.

Scrisul oferă omului posibilitate de exprimare a gândurilor și sentimentelor, însă scrisul mai oferă și posibilitatea de a avea control asupra propriei vieți. Această dorință de a dobândi control asupra propriei povești sau istorii este unul dintre lucrurile pe care l-am remarcat în literatura scrisă de femei. De exemplu, Virginia Woolf în romanul „Orlando” (1928) încearcă să rescrie povestea iubitei sale Vita Sackville-West, căreia îi oferă și un final fericit. Protagonistul/a romanului este bazat/ă pe Sackville-West și experiența ei de viață, însă Woolf nu o aduce întâmplător în acest roman, ea îi rescrie viața pentru a avea control asupra acelei persoane, de infidelitatea căreia era prea des nemulțumită. Orlando, însă, la începutul poveștii este un poet tânăr care din motive necunoscute se transformă în femeie. Transformarea acesta are un caracter simbolic, astfel Virginia Woolf încearcă să facă loc femeilor în literatură, un spațiu dominat preponderent de bărbați. 

Revizuirea tradițiilor literare și a miturilor identitare nu este o caracteristică specifică doar literaturii scrise de femei, este o caracteristică foarte importantă a postmodernismului, scopul căruia este sfidarea hotarelor impuse de epocile precedente. Nu este de mirare și faptul că studiile feministe și analiza literară prin prisma feminismului au început odată cu postmodernismul. Un teren darnic, precum postmodernismul, cu lipsa lui de frică față de convenții le-a oferit femeilor o libertate creatoare de care ele nu s-au putut bucura niciodată în trecut. Unele dintre exemple ale literaturii scrise de femei, care sfidează percepția convențională a realității (prin convențional, mă refer la viziunea bărbatului alb, vest-european, considerată o viziune general umană) sunt cărțile precum:

Romanul lui Madeline Miller „Circe” (2018) în care autoarea revizitează poemul epic „Odiseea”, dar se oprește asupra unui personaj anume – Circe, vrăjitoarea pe insula căreia Ulise s-a oprit pentru ceva timp. Acest roman este o poveste alegorică a maturizării femeii, care se întâmplă odată ce ea iese din lumea inocenței și se găsește în lumea ostilă dominată de bărbați.

Angela Carter cu volumul ei de povești ”The Bloody Chamber” (1979) revizitează poveștile fraților Grimm, cărora le dă o tentă feministă. Miturile și poveștile joacă un rol esențial în formarea psihicului uman, din povești femeile învață să fie docile și să păstreze un aer al inocenței. Poveștile lui Carter, pe de altă parte, încearcă să le facă pe femei conștiente de puterile sale și mai puțin dependente de buna opinie a bărbaților.

Margaret Atwood cu romanul ei „Povestea Slujitoarei” (1985) adaptează discursul feminist în genul literaturii anti-utopice. Anti-utopia pare a fi un gen perfect pentru a discuta discriminarea pe bază de gen, însă, până la Atwood acest lucru nu s-a întâmplat. Despre privarea de libertate s-a scris mult, însă, la nedreptatea care are loc de zi cu zi, sub ochii fiecăruia, nu s-a referit nimeni. Margaret Atwood accentuează importanța discursului, deoarece faptele nu vor avea nicio relevanță atâta timp cât despre ele nu vorbește nimeni. Acest roman, și anume, ecranizarea lui din 2017, a avut o importanță majoră în mișcările americane și globale, precum #metoo și protestele pentru legalizarea întreruperii sarcinii. Una dintre ideile importante din romanul lui Atwood este că femeia trebuie să aibă dreptul la alegere, atunci când este vorba despre corpul ei. Corpul femeii nu trebuie să fie o proprietate a statului, și nu politicienii sau societatea trebuie să ia decizii în locul ei.

Alte femei, nu mai puțin importante, care au regândit hotarele genului în care au scris sunt: 

Ursula K. le Guin, care a făcut SF-ul puțin mai uman, mai puțin bazat pe aventură și mai mult interesat de limitele eticii; Gillian Flinn este o scriitoare americană care a introdus domesticul în thriller, întrebările pe care le adresează ea cititorilor în romanele sale sunt unele precum „În ce fel discriminarea în baza de gen alterează psihicul unei femei?” și dacă percepția tradițională a femeilor nu le face cumva să acumuleze impulsurile agresive, care pot duce, ulterior, la violență; Isabel Allende este o scriitoare din Chile, care este deseori comparată cu G.G. Marquez. Ea, la fel, aduce în proza ei căldura latino-americană, însă marea ei preocupare rămân femeile și vulnerabilitatea lor în fața istoriei; Toni Morisson revizitează genul horror în romanul ei „Preaiubita”, scriitoarea arată că adevărata sursă a fricii nu sunt monștrii și fantomele ci istoria, care în cruzime ei a dat uitării sute de vieți. Adevăratul rău se ascunde în inimile oamenilor, și frica de a vorbi despre aceasta naște povești cu monștri și fantome.

Virginia Woolf în eseul „O cameră doar a ei” își exprimă speranța pentru un viitor în care femeile își vor asuma libertatea de a scrie fără a privi cu frică spre convențiile sociale. Această mică listă de scriitoare arată că speranța lui Woolf s-a transformat în realitate. Totuși, lucrările acestor femei arată că lupta pentru locul lor în literatură încă nu s-a terminat. Pe de altă parte, ce ar fi literatura fără revoltă și provocare? 

Woolf scria că femeia poate să-și permită să scrie atunci când are un venit stabil și o cameră doar a ei cu lacăt și cheie. O astfel de cameră poate fi percepută și ca un spațiu literar feminin, însă este foarte important și cine deține cheia de la ușa acestei camere, deoarece, dacă femeia nu o deține camera aceasta se poate transforma într-o celulă sinistră precum cea din povestirea „Tapetul galben” de Charlotte Perkins Gilman.

Prin urmare, nu putem nega importanța literaturii pentru femei, chiar dacă, uneori, ea nu este luată în serios și mai rar ajunge în listele lucrărilor de referință pentru un anumit subiect. Ea există, cel puțin pentru a aduce un pic de speranță în acea singurătate absolută în fața imensului univers de lumină.

Publicat în Print MD

Nicio persoană nu a recomandat încă

Recomandă acest articol

Categorii: Print MD

Etichete: TIMPUL MD Nr. 3

Răspunsuri

Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.

Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.

După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.

Autentifică-te