„Rezervaţia” de George Cornilă (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „Rezervaţia” de George Cornilă, publicat de curând în colecția Ego Proză

O a doua Grădină a Edenului descoperită pe Pământ doar pentru ca aceasta să se prăbușească în mundan, copilăria de-a lungul anilor ’90 într-un orășel din sudul Moldovei și o insulă pustie, unde tot ce poate fi găsit este propriul sine, toate legate printr-un fir diafan. Rezervația abordează teme precum desacralizarea, decăderea, formele singurătății, reciclarea ideilor și scindarea eului.

„Paradisul biblic supraviețuiește ca o relicvă într-o lume subterană. Rezultatul? Adam e asaltat de reporteri, Edenul e transformat într-un fel de parc. Mai avem resurse pentru a sesiza miracolul? Mai e loc în lumea noastră pentru sacru? Cartea lui George Cornilă provoacă, printr-un amestec bine dozat de fantasy și realism, tot felul de dileme și întrebări grave. Prozele din acest volum au tot ce le trebuie pentru a prilejui o lectură captivantă: suspans, contra-punct, povești de dragoste, un imaginar cuprinzător, o deviere subtilă a intrigilor spre parabolă, dar mai ales un apetit de povestitor contaminant.” (Bogdan Crețu)

„Proza lui George Cornilă e o infirmare eclatantă a acelui clișeu care spune că proza română de după 2000 e musai autobiografistă și minimalistă. Dimpotrivă, în proza lui Cornilă nu transpare nimic fățiș autobiografic; iar mizele lui țin de temele maximaliste ale ficțiunii. Povestea de dragoste din prima proză, de pildă, pune în intertext nimic mai puțin decât Apocalipsa și Divina Comedie; iar proza care închide volumul trimite simultan înspre Poe și Tournier. E o enormă încredere în literatură în scrisul lui George Cornilă, în frumusețea ei – și în posibilitatea ei de a ne salva. Câtă vreme mai există scriitori tineri care cred astfel în literatură, viitorul ei e asigurat.” (Radu Vancu)

George Cornilă (n. 1986) este prozator, publicist și traducător. Absolvent de Politologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și de Publicitate la Universitatea din București, a ocupat poziții de copywriter, jurnalist, secretar general de redacție și redactor-șef. A publicat romanele Cu dinții strânși (2007), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013, 2014, 2021), Regele lupilor (trilogie, 2014-2016), Expurgo (2018, 2019) și Diluvium (2019), colecțiile de proză scurtă Arlequine (2018) și Entropic (2020), precum și volumul de povești pentru copii Toxi Foxy (2018). Este prezent cu texte în peste zece antologii apărute în România și Marea Britanie. A colaborat cu publicații culturale precum Luceafărul de dimineață, Convorbiri Literare, Viața Românească, Plumb, Familia, Observator Cultural, Salonul literar, Revista de suspans, Fantastica, Vulturul, Gazeta SF, Galaxia 42, Accente, Doc.Eu și Aphelion (SUA). A primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013, 2016), Marele Premiu „Ion Hobana” (2019) și Premiul COLIN (2021) și a fost nominalizat la Premiul AntareSFest (2018, 2020, 2021) și Premiul RomCon (2019, 2021) și propus pentru Chrysalis Award (Eurocon) (2019) și Rosetta Awards (2021).

Fragment din nuvela Trecerea iernii

Ideea de a da bir cu fugiţii îmi venise pe nepusă masă, într‑o după‑amiază de ianuarie, când ieşeam de la cursuri. Nu mă simţeam în apele mele şi mintea îmi umbla aiurea. Cu puţin timp în urmă, îl pierdusem pe Egor, seminaristul meu, unei forme agravate de pneumonie. Fusese astmatic, asta o ştiam toţi, însă, când mi‑a telefonat să‑mi spună că nu se simţea bine şi că nu putea ţine seminarele din acea zi, poate din acea săptămână, i‑am urat însănătoşire grabnică, convins fiind că aveam să ne revedem în curând. În ciuda zvonurilor care începeau să circule, despre un virus nou care se împrăştia cu repeziciune prin lume, nici eu, nici colegii mei, nici decanul nu ne‑am fi aşteptat ca un bărbat tânăr, de nici treizeci de ani, cu un regim de viaţă sănătos, să se prăpădească în doar câteva zile, intubat, la ATI.
În faţa treptelor care coborau la metrou, un puşti mi‑a întins un pliant. Nu ştiu ce m‑a făcut atunci să‑l iau, căci de obicei refuzam. Pe peron, în timp ce aşteptam trenul, l‑am deschis. Aveam în faţă patru fotografii înfăţişând Skræling’s Heal – mai precis, singura casă şi singurul copac de pe insulă – în fiecare dintre cele patru anotimpuri. Frumuseţe pură. Sub poze, cu un font vesel, era scris un mesaj de tipul: Vrei să scapi de toate? Simţi nevoia unei evadări? Ai visat vreodată să ai propria ta insulă? Dacă da, atunci nu mai sta pe gânduri şi sună‑ne! Am pufnit. Aş fi aruncat pliantul dacă aş fi avut timp să ajung la tomberon înainte să vină trenul. L‑am vârât, aşadar, în buzunar.
Timp de câteva zile, am uitat cu totul de el, însă apoi, într‑o dimineaţă, trezit brusc de ceasul deşteptător – da, în era telefoanelor mobile, eu încă aveam un ceas deşteptător –, smuls dintr‑un vis în care culegeam un fruct misterios din copacul de pe insulă, l‑am citit din nou, pe îndelete.
Propunerea respectivei agenţii de turism era una cu totul inedită: un an întreg pe o insulă pustie, aflată la sute de kilometri depărtare de continent şi, prin urmare, de civilizaţie. În singurătate deplină, rupt cu totul de lume, fără niciun alt om în preajmă, fără tehnologie – cabana de pe insulă nici măcar nu avea curent electric. Skræling’s Heal era prezentat ca un loc pentru omul care voia să se întoarcă la origini, la traiul simplu de odinioară, omul care căuta să se regăsească, să‑şi încarce bateriile pentru a se întoarce în haosul lumii mai liniştit şi astfel mai puternic decât oricând.
Nici măcar nu costa mult, cam cât un sejur de zece zile într‑o destinaţie turistică mai cu renume. Plus cheltuielile cu hrana. În acest sens, ofereau mai multe pachete prestabilite pentru care puteai opta şi peste care erai, desigur, liber să‑ţi aduci orice alte provizii ai fi considerat necesare. De asemenea, dacă aveai doleanţe speciale, o dată pe lună puteai să i le transmiţi căpitanului vasului de aprovizionare. Acceptau şi credit.
Desigur, nu am luat decizia pe loc, gândurile au dospit o vreme în mine. La câte se întâmplaseră sau nu se întâmplaseră în ultima vreme, simţeam cu adevărat, poate mai mult decât oricând, nevoia unei aşa‑zise evadări..