Eminescu - omul din scrisori

Cele mai cunoscute scrisori în care îl regăsim pe Eminescu-omul sunt cele adresate Veronicăi Micle. Vorbim despre scrisorile pline de pasiune, dar și de ușoara melancolie specifică vremurilor marilor iubiri neînțelese de privirile străinilor ori de gândirea unei societăți „înțepenite”. Dar, Eminescu a corespondat mult (sau destul de mult, mai bine spus), în special cu Maiorescu și Negruzzi. Printre „cele mai pline de substanță” scrisori, se numără și cele adresate bunului său prieten, Ioan Slavici, căruia îi spunea și „Ieni”. Iată două fragmente:

                                                                                                                                                             octombrie 1877

Dragă Ieni,

Dacă m-ar hotărî cineva să vin la București, ai fi tocmai tu. […] Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi țin gura pân-acuma - 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am și bagajie: cărți, manuscripte, ciboate vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului? În acest sens îi scriu și maistrului nostru: A nu munci și a nu avea – just. A nu munci și a avea - superb! A munci ca mine și a nu avea - deplorabil! A munci și a avea - just. Prin urmare deja considerentul din urmă m-ar face să vin la București pe aripile lui Aiolos, - (Eol hochpoetisch). Așadar bani de drum și vin (din Eminescu, M. Opere XVI. Corespondență. Documentar. Ed. Academiei, București, 1989).

                                                                                                                                                             octombrie 1877

Dar tu știi c-am fost totdeuna caracter melancolic și n-am avut niciodată destul curagiu de viață; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte. N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la însumi. Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă iritează încât am o adevărată Berserkerwuth, că s-au înmulțit oamenii cu cari nu mai vorbesc nici un cuvânt și c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi. Nu-i vorbă, s-a supărat văcarul pe sat și satul habar n-are. […] ne risipim zilele în nimicuri. Mai scrie-mi daca vrei, căci scrisorile tale, scurte, lungi, cum or fi, îmi fac plăcere (din Torouţiu, I. E. Studii şi documente literare. Vol. III. Institutul de Arte Grafice Bucovina, București, 1932).

Vedem, astfel, una dintre cele mai tranșante confesiuni ale marelui poet național care, în ciuda imaginii ancorate și bine creionate astăzi în literatura română, a dus un trai deloc străin problemelor „lumești”. Am putea vorbi despre un trai modest; însă, gândindu-ne mai bine, nu ar fi deloc un termen cinstit. Simțea o adevărată „berserkerwut” pentru tirania unui statut mult prea sărăcăcios în fața dorinței sale arzătoare de cunoaștere și creație; cuvânt ce se traduce din germană prin „furie extremă”.

În octombrie 1877, Slavici îl chema pe Eminescu în redacția ziarului Timpul, să i se alăture. Deși ar fi venit fără vreun gând de ezitare, banii rămâneau cea mai mare piedică și vorbim despre bani de drum, bani de mâncare, bani de chirie, bani pentru a trăi o viață simplă de om – om al cărui singur bagaj atârna de prea multe visuri și speranțe, căci doar atât mai „căra după dânsul”. A ajuns, într-un final, în redacția ziarului Timpul sprijinit financiar de prieteni. Mai târziu, Timpul a devenit una dintre cele mai cunoscute reviste, sub cupola căreia citim și scriem chiar și astăzi. Timpul celălalt a trecut, cum obișnuiește el să o facă; numele lui Eminescu s-a impregnat într-o cultură ce i-a oferit mult prea puține. Sărăcia, totuși, s-a transformat în averea de care se bucură poporul.

Și acum ne ducem inevitabil cu gândul și la intimitatea din versuri ce pare nuanțată în cea mai sinceră manieră de aceeași intimitate surprinsă și în corespondență, plină de amărăciunea trăită pe drumuri sau, de multe ori, sub acoperișuri străine sau proprii, dar stinghere. Prietenia de pe atunci însă, în ciuda greutăților, a prins rădăcini (ceea ce se confirmă și publicului mai târziu). Prietenii, cunoștințele, oamenii din jurul lui Eminescu au știut cine este Eminescu și l-au admirat chiar și în cele mai întunecate momente. S-a scris despre el cum nu s-a mai scris despre nimeni și scrierile nu s-au oprit, găsindu-se mereu în activitatea lăsată drept moștenire culturii române, resurse nesecate de valoare.

Cu toate astea, vedem transparent în opera Singurătate cum Eminescu simțea pustietatea ființei umane condamnată să trăiască deseori parcă în finalitățile vieții („privazul negru-al vieții-mi”), deși se afla pe atunci (nici) la mijlocul ceasului ei. Casa îi era plină de singurătate și doar câte un zbucium se auzea și mai mișca lumea poetului. Călinescu a numit-o mai târziu: „poezia tăcerii absolute”, fiind de fapt una dintre cele mai „zgomotoase” poezii eminesciene:

Cu perdelele lăsate, Șed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. Amintiri Țârâiesc încet ca greeri Pintre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase Și se sfarmă-n suflet trist, Cum în picuri cade ceara La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere S-a țesut păinjeniș Și prin cărțile în vravuri Umblă șoarecii furiș.

În această dulce pace Îmi ridic privirea-n pod Și ascult cum învelișul De la cărți ei mi le rod.

Ah! de câte ori voit-am Ca să spânzur lira-n cui Și un capăt poeziei Și pustiului să pui!

Dar atuncea, greeri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers.

Câteodată... prea arare... A târziu când arde lampa, Inima din loc îmi sare Când aud că sună cleampa...

Este Ea. Deșarta casă Dintr-o dată-mi pare plină, În privazul negru-al vieții-mi E-o icoană de lumină.

Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Când eu stau șoptind cu draga Mână-n mână, gură-n gură. (Singurătate, 1878) Foto: Pinterest