Eminescu renăscut prin ,,necuvintele” lui Nichita Stănescu

Există, pe de o parte mai multe similitudini între creaţiile lirice ale lui Eminescu şi Nichita Stanescu, iar pe de altă parte ultimul dintre cei menţionaţi nutrea o admiraţie necondiţionată faţă de marele dispărut vremelnic, pe care o afişa de câte ori avea ocazia, mai ales în timpul unor interviuri.

În plus, lirica stănesciană cuprinde mai multe poezii dedicate lui Eminescu, dintre care cea intitulată ,,Către Eminescu” din care citez în continuare un fragment:

,,Tu n-ai murit

pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale

Când drag îmi este mie pe lumea asta

cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,

Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti

ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.

Le-am zis de tine,

că-ntârzii, le-am zis,

că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti

şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă. …”

(Nichita Stănescu- ,,Către Eminescu” în Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, 1990, p. 417 )

Versurile de mai sus emoţionează mai ales prin viziunea stănesciană asupra artei poetice care are capacitatea de transcede atât moartea cât şi timpul care, într-o ordine liniară a lumii i-ar despărţi. Iar harul poetic cu care au fost înzestraţi amândiu este o punte care îi face complementari ca într-o simbioză în care contribuţiile lui Eminescu la poezia românească şi amprenta sa originală sunt purtate mai departe datorită lui Nichita Stănescu.

Şi atunci, poetul necuvintelor recurge la tehnica intertextualităţii în numeroase versuri ale sale aparţinând mai multor etape ale poeticii stănesciene reinterpretând marile teme eminesciene sau motive, prin urmare, e un mod ,,de a vorbi cu vorbele” lui Eminescu, însă, pentru a putea să facă acest lucru trebuie şi să fie capabil să ,,iubească ” cu ,,amorul” poetului nostru naţional, ceea are dublu sens pentru că pe de o parte este vorba despre comprehensiunea modului de a percepe lumea şi erosului de către Eminescu, şi, pe de altă parte de a-şi exprima percepţiile respective prin intermediul poeziei în maniera autorului ,,Sărmanului Dionis”.

Astfel de reinterpretări apar în mai multe poezii stănesciene, cum este cazul, de exemplu, cu cea din poezia ,,Semn 1” (vol. ,,Noduri şi semne”): ,,Plutea o floare de tei/în lăuntrul unei gândiri abstracte/deşertul se umpluse cu lei/şi de plante. /Un tânăr metal transparent/subţire ca lama tăioasă/tăia orizonturi curbate şi lent/despărţea privirea de ochi/cuvântul de idee,raza de stea/pe când plutea o floare de tei/în lăuntrul unei gândiri abstracte” în care este construită o imagine dinamică a unei flori care pluteşte uşor, asemeni celei din lirica eminesciană, însă asocierea cu o gândire abstractă, înlăuntrul căreia este plasată floarea, datorită unui schimb de locuri între planului concret care este mutat în interiorul celui abstract corespunde trecerii de la viziunea specifică romantismului asupra lumii şi cunoaşterii la cea neomodernistă caracterizată de ambiguitate .

Prin urmare, semnificaţia per total a îmbinării celor două planuri conduce la ideea de unificare a artei-, simbolizată de floare, care se bazează pe percepţia senzorială, prin urmare subiectivă a eului empiric, cu latura sa raţională, simbolizată de gândirea abstracă, adică obiectivă, ,la fel cum, în mod similar deşertul devine animat de viaţă datorită prezenţei celor două regnuri. Aşadar, cu alte cuvinte, în deşertul raţiunii de naşte viaţa cu frumuseţile ei.

Aluzii la marile teme prezente în creaţia poetică eminesciană mai apar şi în ,,Dimineaţă marină” (Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, Vol I, p.95), în care regăsim încă din titul semnificaţii legate de mitul naşterii din ape, întâlnit şi în ,,Luceafărul” chiar dacă în chip de Poseidon, pe când la Nichita Stănescu, lichidul amniotic este reprezentat de către apă, prin urmare, orice naştere ar fi marină. Desigur că e posibilă şi trimiterea la evoluţionism, conform căruia viaţa a apărut mai întâi din apă.

,,O dungă roşie-n zări se iscase

şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins

cu umbrele lor melodioase umerii încă dormind, mi i-au atins.

Mă ridicam din somn ca din mare, scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele, sprâncenele cristalizate de sare, abisele”.

Poezia ,,Hieroglifa” a apărut postum şi a fost dictată de către Nichita Stănescu deoarce fiind grav bolnav îi era dificil şi să scrie:

,,Eu mă mai uit cu ochii goi la stele

De pe pămantul mişcător,

Când singur fi-voi printre ele,

Şi n-oi avea pământ să mor”.

(Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, Vol II, p.325)

Aşadar eul poetic priveşte adeseori stelele cu ochii puri ai raţiuni, eliberat de greutatea condiţiei umane care îl ancora în material, capacitate pe care a dobândit-o pe parcursul aventurii sale spirituale în căutarea soluţiilor menite să îi permit să devină un creator de poezie original .

Cu toate că pământul încă se mişcă sub picioarele sale cu rostul său de a găzdui corporalitatea semenilor în existenţa lor banală, acesta nu îi tulbură meditaţia cu privire la ceea ce va urma atunci când îşi va primi locul său printre stele, în compania Absolutului la care aspirase mereu. Acolo, sus, nu mai e nevoie de pământ care să îi susţină trupul, fiind doar spirit.

,,M-or, plânge limba românească

în totul de cuvânt al ei,

Nu voi muri de niciodată

Un Făt Frumos, fără de Tei” .

Cea de-a doua strofă şi ultima, în acelaşi timp a acestei poezii exprimă un rămas bun adresat limbii române, pe care a iubit-o şi a cinstit-o nu doar ca pe un material din care artistul îşi construieşte operele, precum este marmura pentru sculptor, de exemplu, ci şi ca pe o zestre genetică de la strămoşii săi, ale căror oase le menţionează atât de des în volumele sale cu semnificaţii legate de cultura românească, văzută ca o totalitate a progresului poporului român de-a lungul epocilor şi care au avut şi maifestări de natură socială, istorică, artistică etc.

Integrarea eului liric în fluxul cosmic după moarte îl va transforma într-o hieroglifă, potrivit semnificaţiei acestei strofe, iar necuvintele sale vor deveni ale unui alfabet ontologic, în care el va fi una dintre litere, ceea ce îl face nemurior şi, prin urmare ferit de a ,,muri de niciodată”.

Cu toate că presimţea că i se apropie moartea sau poate tocmai din acest motiv, ultimul vers al poeziei este un omagiu adus lui Eminescu, un Făt-Frumos din Tei al poeziei româneşti, prin urmare nemuritor şi acesta.

În conluzie, Nichita Stănescu s-a considerat un urmaş demn al lui Eminescu, care a fost mereu prezent în gândurile sale şi l-a omagiat în toate formele care i-au fost la îndemână.