Emoția estetică prin culoare

Culoarea are gust, iar contrastele cromatice dintr-o pictură, provoacă emoție estetică și dau  personalitate tabloului. Există o inexplicabilă teamă de culoare care duce uneori la picturi monotone, fără vlagă și fără viață. A simți gustul culorii este un dar, dar și o abilitate care se poate educa și care se poate forma.

     Coca Marcu este interesată mai întâi de culori și apoi de lucrurile aparent mărunte, banale, cum ar fi, de pildă, tristețea și frumusețea ascunsă a florilor sau armonia formelor nespectaculoase. Problemelor imediate, legate de studiile de pictură și de visul unei cariere în lumea picturii, ea le-a preferat austeritatea și prezența publică discretă până la marginea anonimatului. Totuși, având o conștiință artistică insațiabilă, Marcu, cu multă modestie, a încercat să-și sincronizeze opțiunea estetică a culorii și actul artistic cu mișcarea de idei de la programul de studiu Istoria și teoria Artelor.

Când se fac îndeobște compoziții după anumite canoane, ea preferă să compună abstract, să realizeze structuri vizuale suficiente sieși, rememorând codurile reprezentării romantice și cromatice sau intrând în intimitatea viziunilor postmoderniste.

     Peisajele marine sau, mai bine zis, reprezentările lor schematice, aproape abstracte, reprezintă, în același timp, o mărturie a refugiului din fața unei realități aberante și dovada unei căutări febrile a echilibrului, a tihnei contemplației și a împăcării cu lumea exterioară. Pentru că, mai mult decât orice , marea reprezintă expresia deplină a frumuseții universului ce îmbină forța cu vulnerabilitatea , împăcarea existenței sensibile cu armonia imponderabilă a vieții; la urma urmelor, neliniștile mării albastre duc la refacerea unei trăiri pierdute ori, poate, doar temporar neglijate.

     Privind tablourile Cocăi Marcu, întrezărești imperfecțiunile creațiilor sale artistice, pentru că totul e pictat cu mâna, nu cu penelul. Te înfoiară însă, vibrația perfecțiunii necuvântului pictat cu toate culorile cercului cromatic, pentru că artista simte culoarea, respiră prin culoare, trăiește prin culoare, gustă culoarea prin estetica emoției.

    Umberto Eco spunea că emoția estetică este ca o privire liberă a minții îndreptată spre minunile înțelepciunii, însoțită de o suspendare a admirației. Bucuria resimțită în perceperea armoniei sensibile este o prelungire naturală a bucuriei fizice, înțeleasă ca temei al vieții afective a omului și care se bazează pe existența reală a unei corespondențe între structura sufletească și realitatea materială.[1]

 Sfântul Bonaventura[2]  observa că neliniștea lumii sensibile evoluează după o anumită proporționalitate și că la desfătare concură atât privitorul, cât și creația artistului care procură desfătarea. Proporția și culoarea sunt numite delicatețe, deoarece aceste energii, acționând asupra simțurilor, se pun în același raport cu capacitățile lor receptive, întrucât simțurile suferă din cauza senzațiilor prea violente, dar se desfată cu justă măsură…în fond, la desfătare participă acel ceva care oferă desfătarea, precum și conjugarea acestuia cu cel ce se desfată.[3]

    Dacă dorim să cunoaștem frumosul vizibil, trebuie să ne încredem în simțul extern al văzului și în trăirile noastre interioare față de culoare. În momentul extatic sufletul este dilatat, înălțat de către frumusețea cromatică pe care o percepe, pierdut cu totul în creația artistică.

     Prin picturile sale, Coca Marcu sugerează că simbolistica culorilor rămâne una dintre puterile universului cromatic. Roșul este considerat agresiv, vital și dătător de putere, înrudit cu focul și simbolizează atât iubirea cât și lupta pe viață și pe moarte. Sub aspect simbolic verdele are, ca majoritatea culorilor, două valențe, cuprinse între „verde ca mușchiul”, cu valoare pozitivă și „verde ca veninul”. În simbolistica populară verdele înseamnă speranță. Acolo unde verdele răsare, acolo este pur și simplu natură, acolo este dezvoltarea naturală...”trăirea primăverii” . Goethe, în teoria sa despre culori, numea galbenul „o culoare veselă, vie și cu efect liniștitor; însă ea aluneca lesne într-o culoare neplăcută, prin cele mai ușoare combinații ea depreciindu-se, devenind urâtă și bătând în gri”.[4]În general este tolerată numai o nuanță ușoară de roșu, pentru a-l „încălzi”. Albastrul este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Albul poate fi înțeles, fie ca „nici o culoare”, fie ca uniunea deplină a tuturor culorilor spectrului luminii, ca simbol al inocenței neinfluențate și netulburate a Paradisului primordial sau ca scop final al omului purificat în care este restabilită această stare.

     Culoarea în pictură transmite emoție, creează stări de spirit, și ne influenţează energia. Are are un impact emoțional, fiind aproape imposibil să separăm ceea ce vizualizăm de ceea ce simţim

[1]  Umberto Eco, Arta și frumosul în estetica medievală, Editura Meridiane, 1999

[2] http://www.archivioradiovaticana.va/storico/2015/07/15/sf%C3%A2ntul_bonaventura_existen%C8%9Ba_omului,_un_urcu%C8%99_spre_dumnezeu/ro-1158520 Sfântul Bonaventura (1218-1274) cardinal, filosof, teolog, a trasat coordonatele drumului angajant ce trebuie urmat pentru a ajunge la Dumnezeu. El avea convingerea că nu ajunge citirea fără participarea inimii, speculaţia fără devoţiune, căutarea fără admiraţie, contemplarea rece a lucrurilor fără înflăcărarea inimii, sârguinţa fără evlavie, ştiinţa fără dragoste, inteligenţa fără umilinţă, studiul fără har divin, modelul fără înţelepciunea divin inspirată

 [3] Umberto Eco, Arta și frumosul în estetica medievală, Editura Meridiane, 1999

[4] http://akademos.asm.md/files/94_99_Goethe%20contra%20Newton_de%20la%20ocultismul%20medieval%20la%20stiinta%20moderna%20(I).pdf