Evocări 2021 (3): Nicolae Iorga la Iași – 150 de ani de la naștere

Nicolae Iorga este un cumulard de superlative din felurite domenii ale culturii noastre, fiind considerat cel mai mare istoric al României. Datorită spiritului său enciclopedist, George Călinescu l-a asemuit cu Voltaire. Înzestrat cu însușiri intelectuale uluitoare ca memorie sau capacitate de studiere, Iorga s-a afirmat nu doar ca istoric, fiind deopotrivă scriitor, publicist, academician, critic literar, memorialist. Bogata sa activitatea științifică copleșește prin numărul  de lucrări: 1003 volume, 12755 de articole și studii, 4963 de recenzii. Opera de căpătâi a lui Iorga, apărută în zece volume, se numește sugestiv Istoria României. Mai puțin inspirat s-a dovedit în politică, deși a avut o carieră îndelungată ca parlamentar, ministru și chiar premier, fiind un apropiat al regelui Carol al II-lea și adversar înverșunat al Gărzii de Fier. E dificil să faci o introducere succintă despre un om așa mare, atât la propriu, cât și la figurat. Cu trupul său mătăhălos și o barbă falnică, părea un anahoret ieșit în lume dintr-un schit carpatin, pentru a se instala pe tronul de „patriarh” al culturii românești. În jurul lui, toți păreau niște pigmei, gata să fie striviți de masivitatea și de personalitatea sa. Din această cauză, în an aniversar și el ar merita un An Iorga, la fel ca un An Alecsandri sau ca mulți alții. Ferice de neamul nostru românesc, că a zămislit atâția oameni de seamă, de nu mai au loc în calendarul nemuririi. Nicolae Iorga s-a născut pe 5 iunie 1871, unde altundeva decât în Moldova, tărâm binecuvântat de Dumnezeu, pentru că, nu-i așa?, „nasc și în Moldova oameni”, după cum bine grăit-a cronicarul. Botoșani este locul nașterii sale, reședința unui județ renumit prin oamenii importanți pe care i-a dat țării, dacă ar fi să-i numim doar pe Eminescu, Enescu sau Luchian. A primit la naștere numele de Niculae și, de aceea, în timpul vieții a preferat să se semneze N. Iorga. Rareori a ieșit din mâna sa numele de Nicolae, acesta fiind folosit cu precădere la reeditarea scrierilor sale. Iorga a fost un copil precoce încă din clasele primare și gimnaziale, urmate la Botoșani. Materiile i se par prea ușoare, practică mult studiul individual și oferă meditații pentru a-și ajuta financiar familia. Iată cuvintele sale despre primii ani de studiu: „Eu n-am învățat a ceti și a scrie. Sunt lucruri care mi-au venit de la sine… cartea mi-a stat înainte, cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni…” În 1886, intră pentru prima dată în conflict cu școala și cu slujitorii ei, expresie a unui nonconformism care depășește granițele vârstei. Este eliminat pentru două săptămâni de la cursuri pentru că nu ar fi salutat un profesor. E prea mult pentru adolescentul cu mintea slobodă, nevoit să se sufoce într-un târg mizer de provincie. A sosit vremea să-și ia zborul, așa că descinde la Iași, citadelă a științei, educației și culturii, pol de atracție pentru tinerii intelectuali ai provinciei sau de aiurea. Orașul cu alura sa desuetă și boemă avea să-l fascineze pe junele ajuns într-un mediu academic efervescent, mai potrivit cu aspirațiile sale. Mai târziu, elevul devenit un savant acoperit de glorie, avea să descrie străvechea urbe moldavă în cuvinte elogioase, folosite și acum în promovarea imaginii orașului. „Iaşul este mai mult decât o fostă ilustră capitală a Moldovei, printre zidurile sale sălăşluiesc comori de artă şi de istorie naţională, pe care nici o altă urbe a României nu le posedă cu atâta îmbelşugare.” Iorga s-a înscris la Liceul Național, actualul Colegiu Național, urmaș al Academiei Mihăilene, altă instituție emblematică a educației românești. Între zidurile austere, cu tentă cărămizie și amintind mai degrabă de-o cetate, s-au șlefuit mari personalități: Sadoveanu, Labiș, cel mai mic dintre Teodoreni, Petru Poni, Alexandru Philippide și încă atâția alții. Deși vorbește mai multe limbi, precum franceza, italiana, greaca, latina, noul elev este avid după învățătură, gata să acumuleze noi cunoștințe. Este deținătorul unei burse, dar continuă să dea meditații, pentru a mai obține ceva venituri. Se apropie de ideile marxiste și colaborează la reviste cu tentă socialistă, filosofie paradoxală pentru omul politic de peste ani, cu orientare mai mult conservatoare. Spiritul său rebel se manifestă din plin și la Iași. Se revoltă împotriva regimului cazon al internatului și părăsește căminul fără permisiune în 1887, ba se arată chiar contrariat de faptul că nu avea liber la plimbări sau vizite. Răspunsul autoritar și absurd al pedagogului îl determină să părăsească nemulțumit liceul, dar va fi ulterior reprimit, pe baza meritelor sale la învățătură. Nu se potolește și mânat de foamea de studiu încalcă din nou regulamentele, fiind prins citind o carte în limba franceză pe sub bancă, în timpul unei ore de clasă. Se repetă scenariul anterior, este dat afară și apoi reprimit, pentru că dascălii săi au văzut diamantul sclipitor sălășluit de capul acestui băiat și nu au lăsat să se risipească o minte genială. Cert este că, în vara anului 1888, tânărul Iorga și-a dat bacalaureatul, încheind viața de licean.

Colegiul Național din Iași

Iașul îi oferă posibilitatea de a-și continua studiile, astfel încât se mută doar la câteva sute de metri depărtare și, în septembrie 1888, devine student al Facultății de Litere a Universității ieșene. Proaspătul ucenic, nu are timp și arde etapele, transformând anii în luni și lunile în săptămâni de învățătură. Își dă examenele anticipat și obține o dispensă de la Ministerul Educației, pentru a susține licența în decembrie 1889, adică după numai un an de la intrarea în facultate. A susținut o disertație pe tema literaturii grecești, primind calificativul magna cum laude. Această absolvire neașteptată și spectaculoasă îi va aduce  notorietate în lumea academică ieșeană, dar și națională, fiind remarcat și de către presă. Mai târziu, se va folosi de faima dobândită pentru a se lansa în politică. A. D. Xenopol, profesorul său din studenție, îl numește „o minune de om”, iar conducerea facultății oferă un banchet în onoarea sa. Avea doar 18 ani. În timpul facultății, abandonează ideile marxiste și, pentru scurt timp, colaborează cu gruparea conservatoare de la Junimea. Pe 2 ianuarie 1890, este desemnat să țină un discurs la înmormântarea lui Ion Creangă, la cimitirul „Eternitatea” din Iași. Apoi, tânărul absolvent părăsește Iașul și pleacă spre alte zări, pentru a-și desăvârși formarea științifică. Va studia în Italia, Franța, își va susține doctoratul la Universitatea din Leipzig, în 1893. Iașul va rămâne, oarecum, într-un con de umbră, dar nu va fi niciodată uitat pentru că, în 1907, Iorga a intrat în Parlament ca deputat de Iași, în amintirea tinereții sale. Al doilea descălecat al lui Iorga la Iași a avut loc în timpul unei perioade de restriște pentru țară, când Iașul a devenit capitala de vreme rea a României. În 1916, după ocuparea Bucureștiului de către germani, Parlamentul, Casa Regală și întreaga administrație centrală se mută în Moldova. Ni-l putem închipui pe masivul Iorga, în data de 14 decembrie 1916, pe scena Teatrului Național din Iași, acolo unde își desfășura lucrările Camera Deputaților, rostind cu o voce de stentor un discurs celebru, de susținere a luptei țării noastre, expresie deosebită a artei oratorice românești. Pe toată durata șederii la Iași, Nicolae Iorga, ajuns o personalitate academică și publică faimoasă, a dus o campanie febrilă de îmbărbătare a soldaților de pe fronturile de la porțile Moldovei, a combătut defetismul național și a purtat o intensă activitate unionistă, arătându-se încrezător că Transilvania, Basarabia și Bucovina vor reveni, curând, la patria mamă. S-a opus planurilor de exilare a Guvernului și regelui în Rusia, dar a acceptat, totuși, ca Tezaurul României, precum și o parte din propriile scrieri să fie trimise la Moscova. Și-a protejat familia punând-o la adăpost în Odesa.

Revista „Neamul Românesc”

Iorga l-a înlocuit pe Xenopol la Universitatea ieșeană, în 1916, dar a renunțat la acest post pentru a se dedica activității publicistice. A retipărit la Iași revista „Neamul Românesc”, fondată chiar de el în 1906, cu apariție zilnică și a colaborat la cotidianul de propagandă de război „România”. A publicat diverse broșuri, cu scopul creșterii moralului printre soldați și civili și a ținut mai multe prelegeri, în care a reafirmat „principiul național”. A rămas cunoscut un curs liber, ținut la Universitate, intitulat: „Principiul național. Originea și dezvoltarea lui”. La Iași, în 1917, i-a apărut un volum de „Poezii”. A combătut cu vehemență Tratatul de pace de la București, din 7 mai 1918, cu Puterile Centrale, declarând că „strămoșii noștri ar fi preferat moartea”. Atunci când soarta războiului sta în cumpănă, pentru a spori determinarea ostașilor aflați în tranșee, proveniți în majoritate din rândurile țăranilor, a militat asiduu pentru o reformă agrară, intervenind adeseori pe lângă Ion I.C. Brătianu, pe atunci prim-ministru, reformă ce va fi îndeplinită în 1921. Iașul, cu viața sa boemă și aspect patriarhal, nu era pregătit pentru asaltul dramatic al refugiaților și al relocării trupelor militare. În doar câteva zile, populația sa a crescut de la 100.000 la 400.000 de locuitori, sufocând un oraș ce oferea capacități limitate de cazare pentru oameni sau de găzduire pentru diferite instituții publice. Până la urmă, toți și-au găsit un adăpost în vile mai răsărite sau în mahalale mocirloase. Orașul i-a primit deopotrivă la sânul său copleșit de molime, foamete, mizerie, aglomerație și deznădejde pe acești urgisiți ai sorții și le-a oferit o bucată de pâine, un acoperiș și, mai ales, un strop de speranță. Orașul și ieșenii nu au avut a se plânge de vitregia abătută asupra lor, conștienți că se jertfesc pe altarul național, fără a aștepta o recunoștință anume. Impresionat de monumentele Iașului și mai ales de bisericile sale numeroase, mărturii statornice ale unui trecut glorios prin vicisitudinile vremurilor prezente, savantul avea să noteze: „Iașul e, înainte de toate, o biserică – biserica bisericilor trecutului nostru”.

Ulița Mare (actualul bulevard Ștefan cel Mare), Iași

În toamna anului 1918, după încheierea războiului, Iașul este părăsit de refugiați cu aceeași grabă ca la venire. Rămâne în urmă un oraș devastat fizic și moral, scufundându-se iarăși în colbul provincial și în uitarea autorităților centrale. Nicolae Iorga va căuta, prin vorbe meșteșugite, să aducă o mângâiere pe rana încă mult timp sângerândă: „Sunt români care n-au fost niciodată la Iași, deși n-ar trebui să fie nici unul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înțelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviință de spiritul trecutului nostru care trăiește în acest loc mai viu și mai bogat decât oriunde aiurea [...]. În conștiința lui naționala ar fi o lipsa dacă el n-ar fi vazut orașul care a fost și-și zice încă astăzi, cu mândrie, capitala Moldovei...” Surse: www.istorie-pe-scurt.ro/fascinanta-viata-a-lui-nicolae-iorga/ http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga www.tititudorancea.com/z/biografie_nicolae_iorga.htm ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga ro.wikiquote.org/wiki/Iași Surse foto: iasicapitaladerazboi.ro/site/administrarea-orasului-si-viata-cotidiana/ https://images.app.goo.gl/pDmkY2iiWiGBp96dA https://images.app.goo.gl/F5njGWWgZdGVnAeo8