Evocări 2021 (6) - Octavia Goga, de la „poetul pătimirii noastre” la extrema dreaptă - 140 de ani de la naștere

La noi sunt codri verzi de brad
Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt,
Și-atâta jale-n casă.

Câți dintre noi n-au lăcrimat citind aceste versuri încărcate de melancolie și nu s-au simțit mai aproape de frumusețile pământului nostru binecuvântat de Dumnezeu, nu s-au umplut de mândria de a fi români? Nu se poate să nu te înfiori la cântul doinit al poeziei și să nu gândești la istoria noastră zbuciumată. Sunt strofe închinate românilor din Transilvania, străini în țara lor, de un poet devenit luptător pentru drepturile lor și pentru unirea cu România. Același poet a descris patimile celor mici și umiliți care au udat cu sudoarea muncii lor glia aflată de ambele părți ale Carpaților. Cum s-a putut schimba traiectoria acestui om de litere și mare patriot, copleșit de faima scrierilor sale, încât s-a transformat dintr-un apărător al celor oprimați într-un adept al fascismului și un asupritor pentru alții, e greu de explicat pentru biografii și cititorii săi, chiar și azi, la mult timp de la dispariția sa fizică.

Octavian Goga s-a născut pe 1 aprilie 1881 în Rășinari, comună bogată la poale de Carpați, în apropiere de Sibiu. Locuitorii săi nu au cunoscut iobăgia și nici „binefacerile” colectivizării, aici viețuind ciobanii milionari, cu turme răsfirate pe coastele munților. Părinții săi au fost intelectuali rurali, tatăl – preot, iar mama – învățătoare. A urmat o educație obișnuită pentru un copil al acelor vremuri, aparținând românilor subjugați din Imperiul Austro-Ungar. A început școala în satul natal, iar în 1890 a trecut la liceul maghiar din Sibiu. În anul 1899 s-a transferat la liceul românesc din Brașov, unde și-a luat bacalaureatul un an mai târziu. Studiile universitare le-a făcut în domeniul literelor și filozofiei la Budapesta și Berlin, în perioada 1900 – 1904.

Debutul literar s-a produs la revista „Tribuna” din Sibiu, în 1897, iar primul volum, intitulat Poezii, îi apare la Budapesta în 1905. Acesta adună poezii publicate în mai multe reviste și îi aduce imediat un prestigiu fulminant, fiind considerat evenimentul literar al anului. Elogii îi aduce critica vremii prin marii săi reprezentanți Maiorescu și Lovinescu, iar aprecieri primește din partea confraților în ale condeiului. Cartea este primită cu entuziasm de public și este premiată de către Academia Română. Vasile Goldiș, marele patriot transilvănean, îl numește „poetul pătimirii noastre”, văzând în versurile sale simbolul luptei pentru unitate națională. Câteva din titlurile poeziilor sale au intrat definitiv în arhiva de aur a literaturii noastre: Plugarii, Dascălul, Dăscălița, Noi, Oltul, Sara, Clăcașii, Rugăciune, Apostolul și încă multe altele.

Succesul repurtat îl apropie de ASTRA, devenind, în 1906, secretar literar al acestei societăți. Activitatea sa publicistică se intensifică și, în 1907, fondează la Sibiu revista Țara noastră, punte de legătură între intelectuali și țărani, organ de luptă pentru drepturile românilor ardeleni.

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;
Voi singuri străjuiți altarul
Nădejdii noastre de mai bine.

Astfel se adresa poetul țăranilor năpăstuiți din România și din Transilvania, impresionat de soarta lor crudă și, mai ales, de jertfa lor în timpul marii răscoale de la 1907. Simpatia și compasiunea față de țărani a făcut ca poezia lui să capete un puternic caracter social, Goga devenind un contestatar al guvernanților de atunci.

Prin scrierile sale din presa transilvană devine un mesager al ideilor naționaliste ale românilor din această provincie, promovând egalitatea în drepturi cu celelalte naționalități în cadrul Imperiului Austro-Ungar, dreptul la autodeterminare și la unire cu România. Activitatea lui s-a desfășurat și în plan politic fiind pentru o perioadă membru al Partidului Național Român din Transilvania, organizație ce reprezenta interesele românilor din perioada dualismului austro-maghiar. Persecutat de autoritățile imperiale, Goga se mută la București după izbucnirea Primului Război Mondial și își continuă activitatea unionistă, devenind membru în „Liga culturală”, dar și în „Liga politică a tuturor românilor”. În perioada neutralității duce o campanie ferventă în sprijinul alăturării României la puterile Antantei cu scopul de a obține împlinirea idealului național de unire.

Nu renunță însă nici la activitatea literară, în paralel cu cea de pe tărâm social și unionist. În această perioadă îi apar mai multe volume de poezii: Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Strigăte în pustiu (1915), Cântece fără țară (1916). Își face debutul și în dramaturgie cu piesa Domnul notar (1914). Va recidiva în 1928 cu o altă piesă – Meșterul Manole.

În anul 1916, după intrarea României în război, s-a înrolat în armata română și a luptat pe frontul din Dobrogea. După înfrângerile dureroase din sud s-a retras la Iași unde împreună cu Mihai Sadoveanu a fondat ziarul de propagandă națională „România”. Devenit indezirabil pentru autoritățile germane de la București este silit să părăsească Iașul în 1918, după pacea de la Buftea așa încât se refugiază la Paris unde continuă să militeze pentru unitate națională împreună cu românii din orașul luminilor în cadrul Consiliului național pentru Unitatea Românilor. După Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918 ,Octavian Goga a fost ales în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, instituție cu atribuții executive în administrarea acestei provincii până la desăvârșirea unirii cu România.

În anul 1920 a fost primit în Academia Română cu un discurs despre George Coșbuc în locul căruia a și fost admis. Goga ajunge astfel la apogeul carierei sale literare, un autor unanim recunoscut de către public și critica literară. La aceasta se adaugă și implicarea sa activă în făurirea României Mari, astfel că poetul devine o personalitate publică faimoasă a țării. Ca și Iorga, își va folosi notorietatea dobândită pentru a se lansa în politică. În 1919 este ales deputat, iar un an mai târziu părăsește Partidul Național Român pentru a se alătura Partidului Poporului condus de generalul Alexandru Averescu. Propus de această formațiune politică devine ministru al Cultelor și Artelor, iar în perioada 1926-1927 chiar ministru de interne. În acest deceniu trei al secolului trecut, Goga s-a vrut a fi un partizan al democrației parlamentare, iar ca ministru de interne s-a străduit să asigure un echilibru social în țară, în respectul legilor și al statului de drept. Scrisul și politica nu prea fac casă bună împreună, astfel încât artistul devenit om politic își neglijează prima iubire, poezia, axându-se cu precădere pe articole politice.

Anul 1930 reprezintă momentul de cotitură din viața lui Octavian Goga. Este un susținător al accederii lui Carol II-lea pe tron și va deveni un colaborator apropiat al regelui. În anii următori se produce o întorsătură radicală în politica lui, abandonând valorile democrației pentru a îmbrățișa ideile fasciste intrate și în România după ce au cuprins bună parte din Europa. În 1932 își fondează propriul partid, Partidul Național Agrar, formațiune cu un pronunțat caracter de extremă dreaptă. Acest partid va fuziona în 1935, la Iași, cu „Liga apărării național creștine” condusă de profesorul A.C. Cuza, mentorul spiritual al Gărzii de Fier, creându-se Partidul Național Creștin. A devenit președintele noului partid ce promova concepții fasciste, antisemite, xenofobe și șovine.

Cea de a doua soție a sa, Veturia, cântăreață de operă, a fost o apropiată a cercurilor naziste, fiind supranumită „privighetoarea lui Hitler” pentru că era acceptată să cânte în preajma Führer-ului după ce s-au cunoscut la festivalul de la Bayreuth. Veturia era și translatorul oficial al întâlnirilor dintre Hitler și Ion Antonescu. S-a speculat că soția lui Goga ar fi fost racolată de serviciile secrete ale Reich-ului, tocmai pentru a-și spiona soțul, importantă personalitate politică și prin el se ivea astfel oportunitatea de a-l supraveghea pe regele Carol al II-lea, socotit prea instabil și greu de controlat de către conducătorii naziști germani. A fost bănuită din toate părțile: nemții credeau că informațiile primite se făceau cu știrea autorităților de la București, legionarii că ar avea legături cu spionajul britanic, iar mai târziu, după război, că ar fi colaborat cu regimul comunist. Cert este că Veturia a reușit să-și păstreze conacul de la Ciucea, dobândit de Goga în 1920, până la moartea ei, în 1979. E adevărat, l-a donat statului în 1967, punând condiția de a fi transformat într-un muzeu memorial, al cărui director a și fost.

Pe 28 decembrie 1937, deși Partidul Național Creștin s-a clasat doar pe locul patru la alegeri, regele Carol al II-lea l-a desemnat pe Octavian Goga ca prim ministru. Acest „guvern al scarlatinei”, așa cum a fost ironizat, a rezistat doar 44 de zile. Suficient timp ca să promoveze o serie de legi discriminatorii și de purificare etnică. Prin decretul 169 din 21 ianuarie 1938 se urmărea revizuirea cetățeniei pentru românii proveniți din teritoriile alipite în 1918, fiind vizați cu precădere evreii. Peste 200 000 de evrei nu au putut să-și dovedească cetățenia română, astfel încât s-a propus deportarea lor în Madagascar, în cadrul așa-numitului „plan Madagascar”. Nici măcar regele nu a fost de acord cu expulzarea evreilor. Guvernul a dus o politică de apropiere față de Germania nazistă, inițiind o serie de tratative secrete cu liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu. Se pare că despre aceste negocieri ar fi aflat Carol al II-lea, dușman înverșunat al Gărzii de Fier, astfel că, pe 10 februarie 1938, guvernul Goga este demis și în loc a fost instaurată dictatura regală. Goga s-a retras la castelul său de la Ciucea unde a și murit pe 7 mai 1938 ca urmare a unui accident vascular cerebral. I s-au organizat funeralii naționale, fiind înmormântat inițial la cimitirul Bellu din București, cu zvastica pe piept, conform dorinței sale. Ulterior, trupul său a fost strămutat la Ciucea.

Am făcut cunoștință cu poezia lui Goga în liceu, pentru că, surprinzător, nu fusese scos din manualele școlare. Propaganda comunistă a avut grijă, însă, să treacă sub tăcere trecutul lui politic, așa încât la vremea aceea eu habar n-aveam de orientarea sa pronazistă. Mărturisesc că lirica lui m-a impresionat prin tonul elegiac și prin melodicitatea versurilor de sorginte eminesciană. Se pune întrebarea: admirăm poetul sau condamnăm omul politic? Citind opera sa se poate face abstracție de acțiunile sale de extremă dreaptă? Există opinii diferite în această privință, unii comentatori afirmând că latura artistică poate fi analizată separat de cea politică, frumusețea poeziilor nefiind întinată de politică și Goga merită ridicat pe un piedestal al recunoștinței neamului. Acești autori accentuează meritele sale în realizarea unității naționale, eludând derapajele democratice din ultimii ani de viață. Alți autori, dimpotrivă, consideră că Goga ar trebui marginalizat și în plan literar, din cauza apartenenței sale politice. Până la urmă omul este suma însușirilor și defectelor sale, iar totalul poate ieși cu plus sau cu minus.