Evocări 2021 (8): Ciudățeniile lui Bacovia, poetul înveșmântat în plumb - 140 de ani de la naștere

O arătare cu fața ciuntită de zona zoster și trup plăpând, refuzând lumina și soarele, pentru a se ascunde într-un cenușiu de plumb al unei toamne perpetue. Doar ochii îi erau albaștri, prin contrast cu sluțenia feței. O ființă parcă neterminată, la fel ca și studiile sale. Unul dintre cei mari poeți simboliști români, simbol al pesimismului incurabil din literatura noastră. Nici măcar numele nu era al lui, ci provenea de la orașul unde se născuse. O viață încărcată de tristețe și dezolare într-un amurg violet. O personalitate timidă și retrasă, înclinată spre melancolie. Era prea hidos pentru a viețui pe acest pământ și de aceea a cuprins în epitaful compus chiar de el când avea doar 23 de ani, sinteza vieții sale rătăcite printr-un vast cimitir: Aici sunt eu/ Un solitar, ce-a râs amar/ Și-a plâns mereu/  Cu al meu aspect/ Făcea să mor, căci tuturor/ Păream suspect.

George Bacovia a venit pe lume în Bacău, pe 4 septembrie 1881 și s-a numit la naștere George Andone Vasiliu. Pseudonimul de Bacovia l-a luat mai târziu, când începuse să publice poezii și a fost cel care l-a consacrat în literatura noastră. Provine de la numele latinizat al urbei natale, Bacău, așa cum apare într-un dicționar al lui Hașdeu. Dar poetul, pus pe șotii, a găsit și o altă explicație pentru acest nume, pornind de la un joc de cuvinte din latină: Baco este prescurtarea lui Bacchus, iar via reprezintă desigur calea. Adică, mai pe scurt, calea lui Bacchus. Și zău că avea mare dreptate, întrucât era cunoscut în epocă ca un boem, mare amator de vinuri prin cârciumile cu lăutari pe care le vizita cu multă strășnicie.

Micul Iorguț, așa cum i se spunea, nu s-a înțeles deloc cu învățătura, rămând corigent la multe materii și alegându-se cu nota 8 la purtare. Anii de liceu de la Bacău au fost un chin și l-au torturat toată viața. S-a răzbunat în versuri pe acea perioadă de constrângeri: Liceu, - cimitir/ Al tinereții mele-/ Pedanți profesori/ Și examene grele.../ Și azi mă-nfiori/ Liceu,- cimitir/ Al tinereții mele! Avea în schimb înclinații spre sport și latura artistică, cochetând cu muzica și mai ales cu desenul, fiind autorul unor apreciate portrete și caricaturi. A îngrijit peste 200 de porumbei, dându-le fiecăruia un nume.

Și-a încercat șansa și la Școala Militară din Iași, dar nici haina militară nu era făcută pentru el, astfel încât s-a întors la Bacău pentru a termina, cu chiu cu vai, liceul la vârsta de 22 de ani. Dar bacalaureatul pas să-l ia, astfel încât a fost nevoit să se mulțumească cu o adeverință de absolvire a studiilor liceale. Tot în liceu s-a procopsit și cu zona zoster, maladie a sistemului nervos cu răsunet asupra pielii. Privind la propria hidoșenie avea să alunece tot mai mult spre depresie și izolare de lume.

Nici cu facultatea n-a avut prea mult spor. În 1903 s-a înscris la Facultatea de Drept din București, dar nu prea trecea pe la cursuri, preferând restaurantele și cafenelele, astfel încât după trei ani este exmatriculat. Este perioada când se apropie de literatură și concepe primele poezii care îl vor face cunoscut ca simbolist: „Amurg violet”, inspirată dintr-o întâmplare petrecută în timpul școlii și „Plumb”: Amurg de toamnă violet.../ Doi plopi, în fund, apar în siluete/ - Apostoli în odăjdii violete-/ Orașul e tot violet.

Urmează din 1907 cursurile Facultății de Drept din Iași, făcând naveta între Bacău și Iași. Își trece cu mare dificultate examenele și încheie cursurile în 1911, dar nu reușește să-și ia licența. Se alege cu o nouă adeverință de absolvire, folosită pentru a se înscrie la baroul din Bacău. Nu va profesa niciodată ca avocat, nefiind aplecat spre o muncă asiduă din cauza constituției plăpânde și bolnăvicioase. A schimbat multe locuri de muncă ca profesor, bibliotecar, funcționar public sau contabil, plutind în deriva vieții sale boeme, înecate adesea în vin. De-abia la 35 de ani îi apare primul volum de versuri, intitulat „Plumb”.

Devenise conștient treptat de urâțenia sa. Mic de statură, firav, mâncat de boala de piele, se simțea ostracizat de societate. Ticul lui era să-și ciupească în permanență mustața. Devine tot mai retras și mai timid, puțin comunicativ cu oamenii, nu e de mirare deci că se scufundă în butoiul cu melancolie, iar pesimismul îi va bântui toate versurile cu aripile sale de plumb, aducându-i o celebritate, poate, nedorită. Verbele sale favorite, după frecvența din poezii, sunt „a ninge” și „a plânge”. Drama singurătății sale răzbate într-o confesiune sinceră, disperată: Era acel tânăr prea singur/ Dar toți îl iubeau.../- Atunci, nu era așa singur!/ Sau ceilalți nu erau...

Critica l-a considerat un corifeu al simbolismului, dar el a afirmat într-un interviu că nu are niciun crez poetic și considera arta „ca o recreație după muncă”. Nu umbla prin biblioteci, nu era amator de lectură și nu avea scriitori preferați. Chiar scrisul îi venea greoi, cu icnete și oftaturi. Folosea creionul pentru a schița pe filele unor caiete simple, tip dictando, niște versuri inițiale, iar ulterior le relua din nou și din nou, pentru a le modela timp de ani de zile până ajungeau la forma dorită de el. Se scuza pentru faptul că aceste notițe luau formă de versuri, ca și cum ar fi fost o jignire adusă lumii, pentru ca mai târziu să dospească în aluatul unor capodopere. De multe ori se arăta nemulțumit de versurile sale și în episoadele acute de depresie voia să-și ardă manuscrisele. Transcrirea poemelor pe foi ministeriale și pregătirea lor în vederea tiparului o făcea soția lui. Obișnuia să se refugieze în mijlocul naturii pentru a găsi inspirația scrierilor, lăsându-se impresionat de coloritul peisajelor.

După Primul război mondial pare că nu-și găsește locul, pendulând cu locuința între Bacău și București. În 1928, la 47 de ani se hotărăște să facă pasul decisiv pentru a se lepăda de singurătate și se căsătorește cu Agatha Grigorescu, absolventă de litere și filozofie, ea însăși scriitoare. Soția va accepta angoasele și ciudățeniile poetului încărcat de o tristețe nesfârșită și îndrăgostit de cimitire, având grijă de opera lui. Din 1933 se stabilesc definitiv la București, în cartierul Berceni, nu departe de cimitirul Bellu. Căsuța nevolnică de pe strada Frăsinetului, rebotezată după numele său, a rămas încremenită în timp printre vilele moderne de azi. A preferat să trăiască în întunericul camerei sale, mică și modestă ca o chilie, fugind de soare, iese rareori din casă, iar orașul plin de zgomot și lumină pulsează undeva departe. Din când în când primește vizita unor amici literați. Tot mai tăcut și singur/ În lumea mea pustie-/ Și tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie. Îi explica lui Eugen Jebeleanu că evită contactul cu oamenii pentru a nu-i contamina cu tristețea lui.

Trece și al Doilea război mondial, la putere vin comuniștii care îl marginalizează la început, în urma volumului „Stanțe burgheze” apărut în 1946, dar îl vor reabilita apoi destul de repede. Critica literară își schimbă concepția despre poezia lui și îl translează în cadrul poeziei moderne, apropiată de proza poetică sau de suprarealism.

În primăvara anului 1957 Bacovia ajunsese o umbră, pierdută în bezna camerei sale. Slăbise enorm, avea pielea pământie și fața scofâlcită, doar ochii lui albaștri mai scânteiau, contrastând amar cu aspectul său cadaveric. Nu putea însă renunța la plăcerile lui, fumatul și cafeaua. Când au izbucnit durerile abdominale, poetul a simțit că i se apropie sfârșitul, deoarece trupul lui nu putea rezista acestei încercări. Medicii chemați în ajutor au stabilit diagnosticul de ocluzie intestinală, o boală tratabilă printr-o intervenție chirurgicală. Nici pacientul nu a fost de acord și nici doctorii nu i-au recomandat-o cu prea multă convingere, temându-se că nu ar putea rezista operației din cauza slăbiciunii sale. S-a zbătut în chinuri groaznice pricinuite de durerile cumplite, rebele la tratamentul cu morfină administrat. Suferința trupului după suferința sufletului, îndurată de-a lungul vieții. Soția închide geamul, pentru că afară primăvara pulsa prin toți porii, iar în mărul din față cânta o privighetoare și îl ține de mână până în dimineața zilei de 22 mai când poetul își află liniștea eternă. Ceasul lui de pe masă a fost oprit la ora fatidică, 8.10. Două zile mai târziu a fost înmormântat la cimitirul Bellu pe o vreme ploioasă și cenușie, decor desprins parcă din poeziile sale.

Stam singur în cavou...și era vânt...
Și scârțâiau coroanele de plumb.