„Feeling Blue II” - expoziție semnată de artista vizuală Bianca Boroș

La Centrul de Artă Contemporană – Baia Turcească din Iași, artista vizuală Bianca Boroș propune, prin proiectul artistic „Feeling Blue II”, nu doar o demonstrație de virtuozitate cromatică, ci și o meditație vizuală asupra felului în care culoarea – în special albastrul– poate deveni limbaj ontologic, punte între sensibil și spiritual. Prezentată și curatoriată de prof. univ. dr. Cristian Ungureanu, prorector la Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu” din Iași, pe data de 18.09.2025, expoziția se așează la intersecția dintre tradiția filosofiei culorii, vibrația poetică a sensibilității și o hermeneutică a vizibilului proprie artei contemporane.

Dincolo de statutul său material, albastrul se dovedește o realitate ambivalentă: pigment și idee, vibrație sensibilă și metaforă culturală. Dacă Goethe descria albastrul drept culoarea care „atrage privirea spre sine și o trimite dincolo de sine, către infinit”, iar Kandinsky îl numea „cea mai spirituală dintre culori”, expoziția Biancăi Boroș asimilează aceste tradiții și le transformă în discurs plastic. Tablourile sale oscilează între densități saturate, aproape tectonice, și transparențe delicate, aproape imateriale, punând în scenă exact tensiunea dintre vizibil și invizibil.

Această polaritate amintește de Gaston Bachelard, care, în Aerul și visele, vorbea despre infinitul albastru al cerului ca despre „materia primă a reveriei”. În acest registru, lucrările Biancăi Boroș pot fi privite nu doar ca forme estetice, ci ca declanșatoare de visare, locuri unde privirea se convertește în meditație. Analiza stilistică a lucrărilor relevă o tensiune subtilă între gestualitate și construcție. Straturile suprapuse, vibrațiile cromatice, pulsațiile pigmentului sugerează filiații expresioniste, dar artista refuză retorica pură a șocului. În locul ei, propune un lirism controlat, un echilibru fin între spontaneitatea gestului și o arhitectură delicată a suprafeței. Acest tip de discurs vizual este în consonanță cu reflecțiile lui Merleau-Ponty din Ochiul și spiritul: pictura nu mai este un simplu dispozitiv reprezentativ, ci un mod de a deschide lumea, de a revela o relație fenomenologică între subiect și realitate. În acest sens, lucrările Biancăi Boroș nu descriu, ci configurează experiențe – ele nu „arată” ceva, ci „pun în lume” o stare, o trăire. Tot demersul expozițional sugerează explicit interpretarea albastrului ca stare afectivă – între melancolie, introspecție și delicatețe. În acest cadru, expoziția rezonează cu tradiția romantică (Novalis și „albastrul infinitului”), dar și cu imaginarul modernității târzii, unde culoarea devine purtătoare de afect difuz. De la Bleu de ciel al lui Matisse la Blue Monochrome al lui Yves Klein, albastrul a devenit un teritoriu artistic autonom. Bianca Boroș se înscrie în această genealogie, dar o face în cheie proprie: transformă fiecare pânză într-un fragment de poezie vizuală, unde cromatica funcționează asemenea unei figuri de stil – deschizând  o pluralitate de sensuri , niciodată fixate definitiv.

Expoziția Biancăi Boroș deschide un spațiu al contemplației, în care privitorul este invitat să se lase purtat de vibrațiile cromatice asemenea unui pelerinaj interior. Albastrul devine aici nu numai culoare, ci și loc de trecere, interfață între vizibil și invizibil, între prezent și memoria ancestrală a imaginilor. Privirea se afundă în profunzimile pânzei asemenea unei scufundări în mare, regăsind în variațiile de tonuri ecouri de cer nocturn, de ape abisale sau de vitralii medievale. În acest sens, lucrările nu doar „se arată”, ci „respiră” un timp extins, un timp suspendat, în care se potențează experiența poetică și dimensiunea meditației. Această deschidere spre contemplativ situează expoziția în continuitatea unor reflecții universale asupra culorii albastre – de la Novalis, care o vedea ca simbol al infinitului, până la Rilke, pentru care tăcerea și melancolia se cristalizau în nuanțe translucide. Bianca Boroș nu citează, ci traduce vizual aceste moșteniri, oferindu-le o formă actuală, personală și subtilă, devoalându-ne că  „Feeling Blue II” poate fi înțeleasă ca o cartografie interioară a albastrului: fiecare lucrare devine o hartă fragmentară a emoțiilor, a memoriei și a stărilor liminale, un spațiu de întâlnire între privitor și propriul său imaginar.

„Feeling Blue II” pare a fi un nod de rețea  hermeneutică în care culoarea albastră este explorată ca fenomen, simbol și experiență. Bianca Boroș demonstrează că pictura contemporană poate încă să fie un loc al reflecției filosofice și poetice, un spațiu vizual  al percepției și de regăsire a profunzimii într-un prezent prea grăbit. În acest context, albastrul devine nu doar pigment sau afect, ci o matrice de gândire: un mod de a interoga raportul nostru cu timpul, cu memoria și cu transcendența. Expoziția confirmă statutul artei ca prag ontologic, acolo unde frumosul, filosoficul și poeticul se întâlnesc într-o experiență deopotrivă vizuală și interioară.