Fenomenul Lahav Shani

Un concert care a început cu simplitate și s-a încheiat cu o formă de grație absolută. Lahav Shani a dirijat și a cântat — literalmente — într-o dublă ipostază a perfecțiunii. În Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Șostakovici, așezat între lumină și umbră, între bucuria ludică și gravitatea ascunsă, Shani a găsit un echilibru aproape imposibil. Apoi, în Eroica lui Beethoven, a transformat forța într-un gest de delicatețe.

Nu există nimic ostentativ în felul său de a dirija. Gesturile sunt precise, scurte, clare — fără retorică, fără emfază. Orchestra îi răspunde ca unui prieten vechi: o inteligență colectivă care respiră în același timp. Într-o lume în care spectaculosul pare să fi înlocuit adevărul, Lahav Shani rămâne un fenomen de simplitate. La final, a spus cu o sinceritate dezarmantă: „Bucureștiul și Ateneul sunt unele dintre cele mai frumoase locuri din lume.” Publicul i-a răspuns cu aceeași dragoste.