Freefall Style – Secunde de haos controlat. Mecanica perfecțiunii în cădere liberă

Proba clasică acrobatică a parașutismului (cunoscută ca Freefall Style la nivel internațional), reprezintă o probă oficială în cadrul Campionatului mondial de parașutism, organizat de Federația Aeronautică Internațională (FAI), dezvoltându-se tehnic și competitiv, odată cu apariția înregistrărilor video și a antrenamentelor specializate.

În anii ’60, apar primele elemente acrobatice în cădere liberă, devenind astfel probă în cadrul Campionatului mondial de parașutism, alături de combinata sa, Precizia aterizării (Accuracy), care, însumate, vor genera campionul mondial în clasamentul general. Practic, este un biatlon mai altfel.

În anii ’70 proba acrobatică se dezvoltă tehnic, devenind tot mai competitivă, aspecte generate de instruirea dedicată avansată și de evoluția parașutelor (reducerea dimensiunii și a greutății).

Introducerea poziției grupate de lucru a scăzut considerabil timpii de execuție, crescând viteza pe viraj.

Acum însă, mă voi exprima doar asupra probei acrobatice, preferata mea, la care România a renunțat încă din 2005, considerându-se nerentabilă, aeronava trebuind să intre de 10 ori pe direcția de lansare pentru arbitrajul a 10 sportivi. Alte probe, care prevăd lansări în masă, sunt considerate mai economice. La nivel mondial, proba acrobatică încă există, deși a mai pierdut din atleți.

Este o probă de altitudine medie, lansările se realizează de la aproximativ 2200m, până în 2500m, combinând viteza și acuratețea elementelor acrobatice impuse, în care parașutistul trebuie să execute o serie de secvențe prestabilite de manevre în cădere liberă, gama de acrobație constând în 4 viraje de 360° și două 2 răsturnări înapoi (back loop).

În catalogul probelor campionatului mondial, există 4 variante:

1. SDL-SDL (stânga 360°, dreapta 360°, looping - stânga 360°, dreapta 360°, looping)

2. DSL-DSL

3. SDL-DSL

4. DSL-SDL

Scopul este executarea corectă și rapidă a seriilor de manevre în cădere liberă, după părăsirea bordului aeronavei și a unui timp de cădere de minim 12-15 secunde, când accelerația devine 0, parașutistul atingând, în limbaj de specialitate „terminal velocity”, adică viteza maximă, performanța fiind filmată de la sol de un cameraman specializat. Viteza de cădere variază între 200 și 300 km/h.

Arbitrii iau în considerare doar corectitudinea execuției (unghiuri corecte, deviații, înclinații, mișcări incomplete, rotații în direcția greșită) și timpul total de execuție, impresia artistică sau fluența mișcărilor, nefiind criterii de evaluare.

Greșelile în realizarea elementelor acrobatice se transformă în secunde, care pot crește din cauza autopenalizării (depășirea virajului de 360° sau pauza între elementele acrobatice).

Cronometrul pornește fix la începerea primei manevre, și se oprește la ieșirea din ultimul looping.

Timpul total de lucru este, de regulă, între 5,5 și 7.5 secunde pentru sportivii de elită, lansarea fiind filmată de la sol cu o cameră special destinată, care apropie imaginea suficient, astfel încât arbitrajul să fie realizat cu acuratețe. 5 arbitrii arbitrează în direct, primul și ultimul arbitraj se exclud, făcându-se media aritmetică între cele 3 rămase. La aterizare, parașutistul se va întâlni deja cu rezultatul său, inclusiv cu locul în clasamentul competițional.

Clasamentul este realizat în funcție de scorul total (timpii de lucru + penalizări) obținut, de obicei, între 4 și 6 manșe competiționale.

Parașutismul acrobatic nu este pentru oricine, pentru că impune calități și cerințe. Este o probă care necesită antrenament riguros, control perfect al corpului în aer și reflexe rapide. Fără un control fin al corpului în cădere liberă, coordonare excelentă, reflexe de pilot de Formula 1, dinamică, conștientizare spațială, capacitatea de concentrare sub presiune și efort susținut, acrobația te reneagă pur și simplu. Nu renunți tu la ea - ea renunță la tine.

Citându-l pe Ionel IORDĂNESCU, antrenor al Lotului național al României la parașutism, proba acrobatică este echilibru în dezechilibru - întrucât se lucrează în poziția grupat, este precum echilibrul oului lăsat singur în poziție verticală. Este destul de greu să prinzi și să menții poziția, darămite să lucrezi elemente acrobatice la viteze amețitoare, fără să te răstorni.

Ionel IORDĂNESCU, care era un artist complet - desenator, pictor, designer, dansator, cântăreț vocal și instrumental, calități completate de cele de fost sportiv de performanță, campion și recordmen mondial, a reușit integrarea artei în sportul de înaltă performanță, lucru destul de rar întâlnit. Viziunea lui a fost legată, în primul rând, de selectarea parașutiștilor care îndeplineau calitățile solicitate de această probă.

I-am auzit deseori expresii de genul: „trebuie să ai explozie”, „trebuie să izbucnești”, „lucrează încordat”, „vreau viteză maximă pe viraj chiar dacă strici tot”, „acrobatul este asemenea alergătorului de viteză, lucrează tare și își cunoaște limitele”, „acrobația se lucrează în apnee, nu ai timp de respirație”, „efortul probei este anaerob”, „ai grijă la centraj, fă virajele în jurul axei, nu arc de cerc”, „hai, comandă de viraj, strânge, frână, comandă, strânge, frână, looping, frână cu comandă” concomitent cu alte expresii încurajatoare pe care nu e cazul să le amintesc, dar care ne motivau.

Antrenamentul din zbor era completat de simulatorul probei acrobatice, în care, agățați în ham, în poziție de lucru, repetam la nesfârșit, „la rece”, comanda de viraj, strângere pe viraj, frâna, până la intrarea în ADN a corectitudinii mișcărilor și a obișnuirii cu senzația de rotire în jurul axei, astfel încât viteza pe viraj să nu te surprindă.

Trebuia să fii un pachet de mușchi și energie, să reziști presiunilor ca o oală sub presiune, să nu cedezi niciodată și să te ridici de jos chiar și atunci când ai pierdut totul. Fără forță emoțională, reziliență și determinare, nu aveai ce căuta acolo, te autoexcludeai.

Iordănescu știa toate aceste lucruri, motiv pentru care a și rămas cel mai titrat antrenor de parașutism, din toate timpurile, până în prezent, deși sunt ani de când a plecat dintre noi.

Repere românești ale probei de cădere liberă:

Elena BĂCĂOANU, este prima și singura campioană mondială la proba de cădere liberă, medalia de aur fiind obținută la Campionatul Mondial de Parașutism desfășurat la Bratislava în 1958, proba realizându-se de la înălțimea de 2500 m. Proba a fost una de stabilitate în cădere liberă, proba acrobatică nefiind încă inventată. Cu toate aceste, fiind vorba de cădere liberă stabilă, până la limita perfecțiunii, nu am cum să nu o amintesc în acest șir al maeștrilor căderii libere. A adunat aproape 1.600 de lansări.

Florica UȚĂ, marea doamnă a acrobației românești, fostă sportivă de performanță, instructor și antrenor de parașutism, multiplă campioană națională, câștigă pentru prima dată proba acrobatică în 1971 la București, revoluționând acrobația românească, cu un stil de lucru folosit doar de sportivele sovietice. Este prima sportivă care sparge bariera de 8 secunde, timpii de lucru de 7,6 – 7,7 secunde, regăsindu-se frecvent în palmaresul personal.

Marea pierdere a fost generată de refuzul regimului comunist de a-i permite deplasarea la Campionatele mondiale din Statele Unite ale Americii, România pierzând astfel șansa podiumului la proba acrobatică, Floricel având deja echivalențe mondiale. A adunat de-a lungul carierei aproape 5.000 de lansări cu parașuta.

Neagu ILIE, un fenomen al parașutismului românesc, sparge bariera de 9 secunde în anul 1971, timpii de lucru pe 8 secunde fiind frecvenți, coborând ulterior pe 7 secunde, ceea ce, pentru anii ’70 – ’80, era aproape de neconceput. Talentul său era exprimat deopotrivă și la proba de precizia aterizării, ajungând la a treia lansare de baraj la un internațional desfășurat în 1980 în Cehoslovacia, cu parașuta rotunda, cu un contracandidat care folosea parașută aripă, mult mai precisă și mai manevrabilă, pierzând la doar 1 cm. Acest lucru nu a oprit însă comunitatea internațională de parașutism să îl aplaude la scenă deschisă.

Ramiro NICOLAU, constituție de gimnast, multiplu campion național, a fost cel care a construit puntea între generații, operând pe timpi de 8 secunde încă din perioada anilor ’83–’84, coborând ulterior pe 7 secunde, ușor și sub 7 secunde. Este parașutistul cu cele mai multe lansări din România – peste 12.000, fiind activ și în prezent. Supranumele Moșul, nu e din cauza vârstei, ci datorită înțelepciunii și echilibrului de care a dat dovadă în toată cariera sa sportivă. Și cum așchia nu sare departe de trunchi, fiul său, Andi NICOLAU, cu peste 8.000 de lansări la activ, este campion mondial la parașutism, însă la proba de precizia aterizării. Deși la acrobație nu a avut parte de antrenament intensiv, a avut timpi de lucru de 7.0 secunde la Campionatul mondial de parașutism din Chicago, SUA, din 2016, ceea ce reprezintă o performanță.

Silviu LUȚAC, instructor de parașutism, un sportiv cu o forță uluitoare, acumulează în cariera sa 3.000 de lansări cu parașuta, câștigând pe probe campionatul național, devenind campion național absolut în 1985. Timpii săi de lucru de 7,6 – 7,8 secunde, erau foarte buni acelor vremuri.

După Revoluție se impune Adina ENCULESCU din Timișoara, descoperită de antrenorul Vasile STAN, antrenată la lotul național de Ionel IORDĂNESCU, care, în 1993, câștigă titlul european la proba acrobatică juniori, competiție desfășurată în România, la Timișoara. Studentă la Facultatea de arhitectură, pleacă pre repede dintre noi în urma unui accident rutier.

Dintre sportive, s-a remarcat Mirela GHERCĂ, a cărei timpi de lucru de 8,5-8,7 secunde, erau foarte buni.

Daniel BREZUICĂ, predispus natural parașutismului, acrobat înnăscut, a fost cel care a spart bariera de 7 secunde, fiind primul român cu timpi de lucru pe 6.8 secunde. Și-a permis să câștige un campionat național, cu o pauză intenționată între figurile acrobatice, ocazie cu care i-a transmis „salutări” arbitrului șef, imaginile fiind înregistrate și redate ulterior, spre deliciul asistenței. Vârful carierei îl reprezintă obținerea titlului de campion european la juniori la proba acrobatică.

Costel ȚIGĂNUȘ, instructor militar de parașutism, 5.500 salturi, fost vicecampion național la lupte, la juniori și cadeți, un pachet de mușchi și de energie, multiplu campion național la parașutism, s-a remarcat prin explozia de forță cu care executa proba acrobatică, ocazie cu care sparge bariera de 6 secunde, cu timpi de lucru 5.2 - 5.8 secunde, recordul său rămânând încă nedoborât.

Ce s-a întâmplat cu ȚIGĂNUȘ în anii 1997-2000, a fost un miracol, și, dacă n-as fi fost martor, n-aș fi crezut că în România pot exista astfel de timpi de lucru.

Nume mari ale acrobației românești sunt și Mugurel UȚĂ (fiul parașutistei Florica UȚĂ), lt.col. de parașutism, multiplu campion național, care lucra frecvent acrobația pe 7,5 secunde, Cristinel POPESCU, instructor de parașutism, multiplu campion național, se învârtea pe 7.0 secunde, Adrian SAVU - 7,2 secunde și Dacian CIORGOVEAN - 7,5 secunde, ambii instructori militari de parașutism, ambii multiplii campioni naționali, Florian IONIȚĂ, instructor de parașutism, multiplu campion național, peste 12.000 de lansări, încă în activitate, avea timpi de 7,5 secunde, Costel DIACONU, un mare tehnician al preciziei aterizării, lucra gama acrobatică sub 8,0 secunde.

Un caz atipic îl reprezintă Daniel NEAMU, care avea timpi de lucru de 8,3 secunde la doar 400 de lansări, dintre care mai puțin de 100 acrobatice. Nu știm care ar fi fost vârful său de formă, pentru că a ales o carieră internațională, părăsind performanța sportivă mult prea devreme.

Îmi cer iertare dacă am scăpat pe cineva ori dacă am greșit zecimalele cuiva, dar timpul începe să-și spună cuvântul.

Închei cu mine, Ionuț RITEȘ, nu întâmplător, ci pentru că, în 2005, adică acum 20 de ani, proba acrobatică a fost eliminată oficial din parașutismul românesc, după încheierea campionatului național. Singura satisfacție a rămas diploma și cupa obținută, pe care scrie Locul I. Nu a murit doar proba acrobatică, ci și ceva din mine, pentru că era proba mea preferată.

Nu blamez pe nimeni pentru această decizie, dar consider că parașutismul românesc a avut doar de pierdut, în prezent fiind o prăpastie între ce se întâmplă în parașutismul românesc și cel internațional în ceea ce privește proba acrobatică.

Privind peste umăr, am început proba acrobatică la începutul anilor ’90 cu 10 secunde, am sărit rapid pe 9, apoi pe 8,8, la doar 180 de lansări. Pe 8 secunde am stat cam 2 ani, apoi, crezând că m-am plafonat, m-am trezit într-o dimineață pe 7,7 apoi pe 7,5. Nu am putut să scad sub 7 secunde 1 an. Eram sigur că asta a fost, apoi, fără să realizez, m-am trezit pe 6.8. Timpii de lucru de 6,7 – 6,8 secunde erau la ordinea zilei. Totuși, 6,5 secunde erau o barieră. Am stat un an cu timpi peste 6,5 dar totuși sub 7.0 secunde.

Până într-o zi când...

- Nea Nelu (Ionel IORDĂNESCU), pe cât am lucrat?

- 2,5 – 2,6 (cronometra doar jumătate de gamă sau doar noi credeam asta)

- Păi și toată gama cât a fost?

- Habar n-am, n-am cronometrat.

Ba da, avea habar, dar credea că atât eu, cât și Costel ȚIGĂNUȘ ne vom speria de noi înșine.

O colegă, prezentă la discuție, se uită la mine discret, și zice în șoaptă: 6,1 secunde. Da, pentru România a fost un super timp, dar nu numai. Sunt timpi la care doar elita mondială a parașutismului are privilegiul să viseze. Ulterior, timpi de lucru 6,1 – 6,3 au mai fost, însă m-am stabilizat pe 6,4 secunde, după care, odată cu scăderea numărului de lansări acrobatice, mi-am ieșit din vârful de formă.

Astfel, am atins Everestul. Everestul meu, vârful meu. Atât am putut în cele 2.000 de lansări, din care aproximativ 500 acrobatice: câteva titluri naționale, la juniori și seniori, locul VIII la proba acrobatică la mondialele din Ungaria din 1996 și locul V la proba acrobatică la Jocurile Mondiale Aeronautice de la Efes din 1997.

Această poveste acrobatică a României nu ar fi prins contur fără Aeroclubul României, locul unde cel mai vechi vis al omenirii, zborul, devine realitate. Și nu oricum, ci gratuit. Într-o lume în care parașutismul este considerat un sport de elită, inaccesibil pentru mulți din cauza costurilor ridicate, în România, el rămâne deschis tuturor celor cu pasiune și curaj.

Nu există cuvinte suficiente pentru a exprima recunoștința față de cei care fac posibil acest miracol al cerului. Instructajele gratuite, orele de pregătire, siguranța impecabilă, transformă un simplu vis într-o experiență de viață. Fiecare salt, fiecare moment petrecut sub cupola cerului poartă amprenta unei comunități care crede în excelență, în formarea caracterului și în șansa de a zbura indiferent de statut sau posibilități materiale, pentru că Aeroclubul României nu este doar o școală de zbor, este o școală de viață.

Visez ca proba acrobatică să renască în România, cu atât mai mult cu cât, fiul meu, Mihnea, campion național la parașutism juniori – proba de precizia aterizării, deși „bătrân” pentru startul în proba acrobatică, ar avea totuși șanse, cu atât mai mult cu cât, aeronave precum Cessna 208 Caravan și Gippsland GA-8 Airvan, care te aruncă la 2.500m în câteva minute, există deja în dotarea Aeroclubului României.

Costel ȚIGĂNUȘ și-a amintit un moment de pe aerodrom, pe care îl redau.

Îl întreb pe Ionuț, în discuțiile noastre... într-o dimineață:

- Ți se pare că evoluția la acrobație este grea? Mie îmi place, am început să leg virajele cu looping fără pauză, am ajuns la 6,08; 6,06, chiar și 6,02 uneori.

- Da, răspunde Ionuț - pentru că ai înțeles puterea pașilor mici.

Ei nu par importanți la început, dar sunt precum piesele unui puzzle: viraj cu viraj, legătura cu loopingul - cum zice Nea Nelu IORDĂNESCU, am putea să înțelegem sensul unei variante bune a gamei acrobatice...

- Păi, băă, rățoiule, zic eu, pe măsură ce conturul prinde formă, totul devine din ce în ce mai clar. Sigur ai trăit un astfel de sentiment plăcut ieri?

- Băă Costieli, nu prea, că a fost frig în Wilga și nu am reușit să mă concentrez - zice Ionuț, dar încercăm azi, ce zici?

- Băi, Ionuț, eu când încep gama după cele 25 de secunde de cădere pentru viteză, când sunt hotărât să lucrez, nu mă gândesc decât la direcție, chiar dacă fur la viraje. Important este legătura între viraje - frâna cu plecare rapidă pe următorul viraj. Când începeam gama după 10 secunde, viteza era prea mică și subconștientul zicea: las’ că este timp... dar la un antrenament trebuia să fac doar viraje. Atunci mi-am zis - ia să încep gama acrobatică după 25 de secunde de cădere liberă. Cu stilul meu grupat, am ars două viraje în sub două secunde. Eram conștient că au fost foarte rapide și am continuat cu looping strâns și încă jumătate de gamă în aproape trei secunde… Așa s-a oprit cronometrul antrenorului IORDĂNESCU: pe 5,6 secunde.

- Haha, exclamă Ionuț - am să încerc și eu... și, a încercat. Acum lucrează destul de bine, dar numai el știa ce simțea și cum le gândea. A atins timpi de lucru de 6 secunde cu puțin, lucru greu de obținut...

Oricum, a fost frumos.

Filmările de mai jos au fost realizate în 1996 de instructorul de zbor Ștefan FIRĂSTRĂU, cu 2-3 ani înainte de a ne atinge vârful de forma sportivă, exprimând parțial cotele atinse în intervalul 1998-2000.

Pe fundal se aude vocea lui Ionel IORDĂNESCU, pe alocuri Maricica IORDĂNESCU, la rândul ei, o mare doamnă a parașutismului românesc.

https://www.youtube.com/watch?v=MFdCkj-2-p0

https://www.youtube.com/watch?v=hT-SagCayJQ

Antrenament componenți lot național + echipa județeană

https://www.youtube.com/watch?v=9I0Embh7zdE&t=2s

https://www.youtube.com/watch?v=dYxtrBrhtFw&t=7s