In memoriam - George Stanca

Pe 4 februarie 2019, lumea literară română s-a aflat în fața unei vești neașteptate: poetul și publicistul George Stanca murise la vârsta de 71 de ani.

Moartea i-a smuls condeiul din mână, atunci când mai avea multe de spus.

A lăsat în urma sa o colecție impresionantă de volume de poezii, de articole de presă, de reportaje și interviuri și ineditele scrisori adresate personalităților române.

În această zi, în amintirea poetului George Stanca, să-l omagiem prin versurile sale de suflet!

TRAMVAI TÎRZIU

Iubirea noastră-i un tramvai tîrziu
Ce rătăcește noaptea prin oraș
Golit de pasageri, trist și pustiu
Înnegurat, chilug ca un ocnaș.

Iubirea noastră-i un tramvai ce merge
În bezna deasă cu lumina stinsă
Tăcut și maiestuos precum un rege
Alunecînd în noaptea necuprinsă

Iubirea noastră-i un tramvai bolnav
Cătînd spitale mari în lumea largă
Și rătăcind electric și jilav
Fără de medic, ambulanță, targă

Iubirea noastră-i un tramvai felin
Amușinînd traseele cu botul
Doar el și noaptea existînd străin
Ca doi îndrăgostiți ce și-au spus totul

Iubirea noastră-i un tramvai nocturn
Degringolat și surd prin intersecții
Privind alene spre ceasul din turn
Sperînd salvarea-n ceața dimineții

Asa sîntem și noi acum în noapte
Doi pasageri dintr-un tramvai ratat
Deși dormim înveșmîntați în șoapte
Străini, absenți în dulcele păcat

Dar ne-om trezi: mai triști sau mai vioi
Ca-ntr-un tramvai cu cai, ca-ntr-un landou
Cînd dimineata vine peste noi
Si zorii cad alene pe depou

Iubirea noastră-i un tramvai uriaș
Călcînd cu zgomot șinele pe ace
E ca un monstru blînd într-un oraș
Din care dacă pleacă punct se face.

Schimbă macazul, fă-l să se întoarcă
Iubito, deturnează-l ca un fur!
Privește-l a plecat grăbit și parcă
N-are de gînd să vină și retur

Iubirea noastră-i un tramvai tîrziu
Pe care l-am pierdut ușor, noi doi
Iubirea noastră-i un tramvai tîrziu
Ce nu se mai întoarce înapoi.

DOAMNE, CE FRUMOS!

O, Doamne ce frumos era
când se cânta  şi se  iubea
sublim cântam, ce ne iubeam
şi vierşiuind ne nemuream
secundei untul i-l scoteam
clipei unìce-i eram furi
nu lunecam în conjuncturi
când flori şi fructe-aveam pe ram
şi prin extazuri iama dam
o, Doamne, ce frumoşi eram!

prin dunga verii hoinăream
ne sărutam ne hârjoneam
prin ploi zălude alergam
cu pletele în vânt zburam
şi capu-n pod de cer dădeam
ne tachinam  şi ne  iubeam
o, Doamne, ce frumoşi eram!

trăiam secunde din preaplin
muiam cearcefuri de  poplin
cu sarea  udă de  pe trup
iubeam cu o foame de  lup
umpleam piscinele cu vin
ca să-ţi scald sânul opalin
sorbeam doar boabe de rubin
cu gura mea din buza ta
o,Doamne, ce frumos era!

aveam pielea albă de nea
cu puful fin de catifea
pe trupuri paseri trilula
simfonizând gesturi duioase
cu-nsărutări aspru zemoase
cu gesturi  lise şi parşive
şi-mpreunări adânc lascive
o, Doamne, ce frumos era!

când păsărelele cânta
şi mozart, haydn răsuna
pe valea trupurilor noastre
neprihănite şi măiastre
şi-n ritmul trupurilor caste
care frecate năşteau astre
amăiestrind  iubiri albastre
cu flori de ghiaţă prinse-n geam
o Doamne, ce frumoşi eram!

atuncea când  ne devoram
nimic nu rămânea  în fire
decât  mirosul tău iubire
depus concav în perna mea
şi-un smoc din păru-ţi negricios
zălog că ne-am iubit frumos
fără prejudecăţi perdea
O, Doamne, ce frumos era!

acum duios melanholim
trăim ca să ne amintim
cum am furat secundei clipe
şi aerul de sub aripe
cum am  muşcat din carnea vieţii
din noapte-n vâna  dimineţii
plutind  în ape de sublim
ne amintim, melanholim
fără de timp fără de rost…
o, Doamne,
ce frumos
a fost!