ÎNFRUNTÂND KGB-UL

( un interviu cu scriitorul Vladimir BEȘLEAGĂ realizat de Dumitru CRUDU)

Așa, încep cu prima întrebare, maestre Vladimir Beșleagă. 

Vorbește clar, rar, răspicat, “slowly”

La care ureche?

“Slowly”, la ambele. “Speak, please slowly!”

Întrebarea este: Când ați aflat dumneavoastră pentru prima dată că există o asemenea instituție cum e KGB-ul?

Aceasta este o întrebare ce răscolește multe, multe, multe amintiri. Dacă stau să mă gândesc, probabil că nu eram conștient ce înseamnă acest termen (KGB), pentru că termenul de KGB este unul dintre  ultimele. Ea a fost la început CEKA, avându-l ca director pe Dzerjinski, urmat de Iagoda, apoi de Iejov, pe urmă a venit nu știu cine... se numea VChK (Ve-Che-Ka) și la sfârșit se numea KGB sau Komitet Gosudarstvennoy Bezopasnosti, asta după război. Dar dacă mă transport în timp, probabil că fără să îmi dau seama ce este asta, am putut să iau cunoștință sau în subconștient să știu ce e, în anul 40’. Tatăl meu, Vasile Beșleagă, era abonat la câteva ziare centrale rusești. Unul se numea  Pravda și unul se numea Izvestia. Și cum primea acele ziare, el ședea pe prag și le citea și eu ascultam, trăgeam cu urechea la ce spunea el. În unul din acele numere, în anul ’40, parcă îl aud pe tatăl meu cum citește și spune: „Ia uite ce scrie aici! În Brazilia, sau nu știu unde, Argentina, a fost asasinat Lev Troțki”. Lev Troțki care era cel mai mare adversar al lui Stalin, pe care Stalin l-a marginalizat, l-a expulzat și până la urmă i-a venit de hac. Asta s-a întâmplat în anul ’40 când Troțki se ascunsese acolo în Brazilia sau în Argentina și a fost asasinat în propria lui casă  de un ginere de al lui, de un pictor celebru care era popularizat în Uniunea Sovietică. Eu cred că atunci am aflat fără să-mi dau seama ce este, pentru că KGB-ul se caracterizează prin „mâna lungă”, care ajunge oriunde pe mapamond, pedepsește și face diversiuni. A ajuns tocmai acolo, peste ocean, și l-a asasinat. Mai departe... dacă e să mă transport mai aproape, tatăl meu Vasile Beșleagă, a avut intenția să se căsătorească cu o fiică mai mare a bunicului Andrei (se numea Domnița), dar Domnița nu a vrut să se căsătorească, pentru că știa ea ce știa și a fugit din sat. Atunci tatăl meu a trecut  la altă soră mai mică și a luat-o pe mama mea, care m-a născut pe mine, iar acea domniță a fugit în alt sat, pe malul Nistrului, și s-a măritat cu un fecior de gospodar. Feciorul acela de gospodar era bolnav de plămâni și se ducea la spital și nu îl primea să se trateze. De ce? Pentru că tatăl lui a fost chiabur și a fost deportat, iar spitalul nu ii servea pe feciorii de chiaburi. Atunci el s-a hotărât să treacă Nistrul în Basarabia și a fugit, pentru că foarte multă lume fugea de deportări, de colectivizări, din Ucraina, din Transnistria, din Rusia, de peste tot....., a fost un episod teribil. Și atunci pe ea au arestat-o pentru că bărbatul său a fugit și au ținut-o jumătate de an arestată. Tatăl meu, din umanism, din solidaritate, deoarece îi era cumnată, a făcut ce a făcut și a scos-o de la închisoare. Asta a fost în anii ’30. Acum sărim încă o dată după război. După război făceam clasa a X-a, școala medie. În toamnă aveam un profesor de matematică care se numea Serghei Radulov, de etnie bulgar și în toamna lui ’49 s-au produs marile deportări din Basarabia și au ajuns și prin părțile noastre și l-au arestat pe profesorul nostru Radulov și a dispărut. Într-o zi era, a doua zi nu mai era, așa am rămas noi fără profesor. Acum ce se întâmplă? Într-o noapte, tot în ’49, când se făceau raziile și deportările, vine la noi și înnoptează, pentru o noapte, un tip de la raion care pe urmă am aflat că era kaghebist.

La dumneavoastră acasă?

Acasă. A venit la noi  și noi dormeam cu mama pe cuptor, dar tata dormea în pat. Și atunci tata i-a dat lui locul, și ne-am pus toți trei pe cuptor, și l-am văzut cum toată noaptea el făcea chipurile că nu doarme. Dar eu am fost atent, că era om străin în casă, cum așa?! Și dimineață se scoală, se ridică și scoate pistolul de sub pernă. El își pusese pistolul sub pernă să se asigure, să nu fie atacat. Acela era kaghebist. Dar de ce a dormit la noi? Asta e altă poveste...

Spuneți-ne-o!

Tatăl meu era contabil la cooperativa satului, era om cu carte, om cunoscut, om luminat, dar era mereu în vizorul organelor secrete. De ce? Pentru că el ținea să fie cât mai chiabur. Bunicul meu de pe mamă, Andrei Ciocârlan, în ’33, iarna, când aveam eu un an și jumătate, a fost deportat în regiunea Gorki, unde a fost și Andrei Sakharov, zonă închisă, punct strategic închis, și acolo au murit la un an după asta, el cu ficiorul lui, Alexandru, în vârstă de 12 ani. Și ei când aveau o operațiune din asta veneau... au venit la tatăl meu pentru că îl aveau la mână. El a vrut să devină membru de partid, au spus: „Nu, tu ești căsătorit cu fiică de culac..”, nu l-au mai primit. Iată atunci eu l-am văzut pe cel ce dormea și știam că era kaghebist. Acum ce se întâmplă?! În ’51 la începutul anului, tatăl meu este judecat. Au găsit niște lipsuri la cooperativa satului, niște fleacuri, dar atunci funcționa o lege din ’47, o lege draconică: pentru câțiva știuleți din câmp furați îți dădea 8-10 ani. Era o lege idioată, stalinistă și i-a dat tatălui meu 20 de ani de pușcărie. Da... și el trimitea scrisori, eu am păstrat scrisorile, pe unele le-am reprodus: „Scoteți-mă de aici că mă prăpădesc!”. Unde a făcut el pușcăria?! La Ivdel ..

Unde e asta?

În Uralii de mijloc sau de Nord. Acolo era  colonia cea mare de moldoveni, basarabeni și români deportați. Tatăl meu s-a dus cum s-a dus și când s-a întors după 4 ani, era ca și cum ar fi făcut Universitatea. Eu am făcut 4-5 ani Universitate la Chișinău, el în timpul ăsta a făcut Universitate la Ivdel. Acolo erau cei mai luminați oameni basarabeni și mai ales din România: profesori, academicieni. El a venit de acolo cu niște cunoștințe teribile. Prima dată am aflat de la el despre Nicolae Titulescu, marele diplomat român care a fost ales președintele Ligii Națiunilor. Era o somitate de rang european. Dar nu numai asta, multe, multe alte lucruri. Și vreau să spun ceva, un lucru foarte interesant: de la Ivdel am auzit multe lucruri și Anatol Ciocanu, ca toți studenții, intelectualii noștri, după facultate, erau înhățați la armată 2-3 ani. Și eu am fost, de două ori m-au luat la armată, la concentrare. A făcut armata la Ivdel pentru că, dacă erau mulți pușcăriași la Ivdel, trebuiau să fie și militari care să-i păzească. Și tot din Moldova, tot de aici. Și a scris acest Anatol Ciocanu un cărțoi mare despre impresiile lui, dar n-a scris niciun cuvânt despre deținuții care erau acolo. Erau păziți ai noștri, i-au păzit pe ai noștri...

Ciocanu i-a păzit și el?

Da, da, făcea serviciul acolo. El scria despre munții frumoși, codrii,  păduri, chestii... Aurora boreală. 

Dar nu scria despre ce este mai important.

Da. Și acum îmi închei povestea cu următoarele: în ’79, la sfârșit, cum spuneam eu, am fost inclus într-un grup de scriitori să mergem în România, să fim delegați. Asta se întâmpla în ’79 primăvara înainte pe Paște. Unul era un rus care în timpul războiului lucrase prin locurile acelea (se numea Socolo), al doilea era Elcin și al treilea era un evreu care (mi se pare că vouă nu v-am spus dar trebuie să știți) era transportat în anul ’40 din România în Uniunea Sovietică și care a descifrat discursurile lui Carol al II-lea. Acum ce vreau să spun, în acea călătorie, în străinătate... dar cum se făceau călătoriile?! Trebuia să mergi la Moscova, să iei pașaport special, pe urmă să vii la Chișinău și să mergi oriunde. Așa am procedat și eu. Și când am revenit eu din România în ’79, la putere era Boțu și îmi spune așa: „Măi Vladimire, mă sună cea de acolo (nu-mi spune de unde), trebuie să te duci să le  spui lor ce ai văzut tu în România.”. Eu îi spun că nu mă duc. Trece o săptămână și iar îmi spune să mă duc, trec două săptămâni, trei săptămâni... o lună i-a răzbit pe dânșii și sună unul direct la serviciu să ne întâlnim la Casa Luminării Politice, unde este acum Ginta Latina. Eu mă duc acolo, dacă m-a chemat, și el începe să-mi adreseze întrebări să mă descoase ce am văzut eu acolo, ce a fost acolo, cum se comportă românii. Mi-a vorbit în cei mai frumoși termeni. Pentru că nu am observat nimic, deși regimul lui Ceaușescu era dur atunci, eu le spun că: „am stat la hotel, am văzut un film despre Blocada Leningradului, filmul era sovietic-rusesc, subtitrat, dar se vorbea în rusă...” și m-au lăsat în pace. Acel om era kaghebist și folosea niște cuvinte vechi, solemne și nu s-au oprit  aici. Eu mă plimbam cu doamna mea pe la Lacul Morilor și, la un moment dat (dar eu eram pățit prin anii 50, când eram student, știam cum lucrează ăștia, urmăresc, sunt atenți pe stradă, stau în spatele tău să audă ce vorbești. Eu îi simțeam cu pielea spatelui, cu ceafa cum mă urmăreau), când ne plimbam noi pe o alee, văd că un tip în negru se ține după noi, dar asta a fost înainte de a mă întâlni cu cel de la KGB.

La finalul lui ’80, ’79?

’79. Și când ne-am întâlnit i-am spus: „Ce vrea tipul acela al vostru care se ține după  mine mereu la plimbări?” „Dar noi nu știm, poate este de la vamă”.  Făceau referire la contrabandă. 

             Aha…

Când am făcut vizita aia memorabilă în România, am vizitat mai multe instituții, inclusiv Revista Secolul XX, care era  revistă de mare clasă, de literatură universală. Acolo am făcut cunoștință cu Mircea Iorgulescu. Acesta era colaborator acolo. Noi am ajuns, am discutat și el îmi spune așa: „Băi Beșleagă, iată, eu urmează să fac o călătorie în Uniunea Sovietică pentru câteva luni. Tare aș vrea să fac o escală la Chișinău!”. Îi zic „Bine, vino!”. Și trec câteva luni, dar între timp vin câteva scrisori în care el îmi spune: „Iată eu am să trec în cutare zi prin Chișinău cu trenul și te rog să vii să ne întâlnim la gară, pentru că eu am rugat să mi se permită să vizitez Chișinăul, Basarabia și nu mi s-a permis”. Și îmi spune: „Să vii la gară să ne vedem, să schimbăm câteva vorbe”. Îmi spune și vagonul, „vagonul 5”. Și în ziua respectivă, eu îl rog pe Grigore Vieru (care fusese de câteva ori în România înaintea mea): „Măi, Grigore, uite vine Mircea Iorgulescu de la București, trece cu trenul pe la noi, hai să-l întâlnim”. „Bine, mergem, mergem!” Vine trenul, București sau cum se numea... Moscova, oprește, Mircea iese pe scară. Cinci minute stătea trenul. Ce puteai să faci tu în cinci minute? Eu știu că am făcut o diversiune: îmi apăruse o carte și îmi zic: Hai să-i fac cadou. Și ce fac eu?! În cartea aceea îi bag o bancnotă de 100 de ruble, să aibă omul de cheltuială. Și el stă pe scară, cu un picior pe scară, noi stăm jos și, să vezi tu ce surpriză, ca-n filmele de groază, am simțit că cineva mă urmărește. Cum ți-am spus că aveam reflexul ăsta de la spate, când mă întorc eu așa, în spatele meu stă un vlăjgan de două ori mai mare ca mine și trage cu urechea la ce vorbim noi. Alături de dânsul, doi țigănuși, doi danci. Și eu care eram foarte pornit împotriva acestor idioți, mă întorc: „Mă, dar tu ce cauți aici, să te cari de aici!” S-a întors și a plecat. Asta a fost confruntarea cu KGB-ul.

În concluzie vreau să-ți spun așa: a fost la Universitate, nu știu, a-ți făcut voi Universitate sau nu, a fost Mihail Dolgan, care a fost un foarte mare critic literar, sociologist și dogmatizat, și a fost decan de facultate, și am auzit de la cineva că se vehicula foarte intens deconspirarea arhivelor Securității. El, care era în mediul ăsta informat, și când lui Lupcinschi, care avea porecla Șmecherilovici, i s-a adresat întrebarea: „De ce nu se deconspiră dosarele securității”, acesta a dat un răspuns magistral de farizeic: „Dacă noi am face lucrul ăsta, atunci am rămâne fără intelectualitate”. Ce voia să însemne? Că toată intelectualitatea noastră a fost implicată. A scris denunțuri. Dar adevărul este următorul: când a venit la putere Mihai Ghimpu, vice-președinte interimar, a format o comisie din istorici și m-a inclus și pe mine, pentru studierea arhivelor Securității. Și eu mergând în sediul Securității, am făcut un demers de 101 dosare de scriitori. Am vrut să știu, să-l studiez pe fiecare. Mi s-au dat doar cei din interbelic, dinaintea războiului: Costenco, Mălai, care fuseseră studiați de Alexandru. Din cele recente nimic. La insistențele noastre, adjunctul președintelui Comitetului Securității ne-a dus în arhivă și ne-a arătat rafturile goale: „Iată aici au fost depozitate și  nu sunt dosarele, au fost evacuate în ‘92”. De ce? Pe urmă am aflat, târziu, peste decenii. Păcat că s-a stins din viață Tudor Butnaru, șeful Securității, dar mai este încă unul care cunoaște din vechime.  

Ai putea să te bagi peste ei. Autorii nașterii tineri trebuie să bage în toate mașinațiunile, în toate mafiotizările și să urce, să scrie, să scrie. Ei fac romantică și lirică și scriu despre păpuși și despre nu știu ce... Trebuie să se bage în secretele vieții politice în sfârșit. Și, deci, ce voiam eu să spun... am aflat, mai târziu, precum că în `92, Frontul Popular ar fi intenționat să facă o spargere a arhivelor Securității și să le divulge secretele. Și, drept răspuns, arhivele au fost evacuate la Tiraspol sau la Moscova. Acuma, atunci știi cine era Tudor Butnaru, că el avea imagine în regimul vechi. Pe urmă a venit Anatol Plugaru, care a vrut să le întoarcă, să le restituie, să le reîntoarcă... Și am mers la Tiraspol și s-a dus la Smirnov. Smirnov era președinte acolo la ei și i-a spus așa „Să ne dai înapoi dosarele Securității care au fost aduse aici!” și acela zis că „nu le dau!”. Și atunci ăsta a văzut că acela se încăpățânează și nu, și i-a spus „dacă ai, eventual, ai să divulgi agentura (pentru că acolo era agentura, cine era agentura), eu vin și te împușc cu mâna mea!” pentru că legea în Securitate e așa: dacă ai citit cartea, spune-mi Jone’ a lui Busuioc, că acolo sunt spuse secretele toate și legile... cum se spune în italiană „morte... morte guerte”, „legea morții”, „executare”. Dacă tu ai fost implicat, ai fost angajat, ai fost racolat și te-ai desprins, te-ai detașat de la secretele lor, de la serviciile lor, dacă tu deții anumite secrete, dar secrete minore, ești acoperit cu blană de dânșii, cu toate căile. Te murdărești din cap până în picioare ca să te descrediteze. Dar dacă tu ai obținut sau ai deținut secrete mari de ale lor, ești exterminat, ești lichidat, așa cum au fost lichidați o serie de băieți de-ai noștri care dețineau secrete. Și Ilie Teleșcu de la televiziune care deținea mari secrete, când a fost el șef acolo, milioane prin dânsul, și Ion Gonța la Paris și, am impresia că, și Iacob Burghiu, care a fost consilierul lui Lucinschi, știau multe secrete și au fost lichidați, lichidați, lichidați. Asta era legea. „Muerte”, moartea, legea mafiei.

  Maestre, să vă întreb, cum credeți dumneavoastră, asta este explicația...?

Dar pentru dumneata este foarte interesant și pentru generația din Securitate. Securitatea era peste tot. Și acum mai este.

Știți de ce este interesant pentru mine? Că eu când am intrat la Facultatea de Jurnalistică, în primul an, în primele zile ale mele de student, am fost chemat în biroul decanului și acolo era un om de la Securitate...

Care voiau să te racoleze...

Și-mi zice ”hai să lucrezi pentru noi.” Și urma peste o zi să ne vedem. Eu nu m-am dus la nicio întâlnire și duceam un mod de viața boem, mai mereu...

Da...da. Deci a avut tentativa să te racoleze.

Da.

Acuma vreau să-ți spun, au fost racolați toți studenții. Sărmanul Marinat, care ținea un jurnal și în timpul foametei a scris ce i-a povestit colegul lui de facultate că „iată în părțile mele, la Cahul sau Comrat, sau nu știu unde, o mamă a născut un prunc și și-a mâncat propriul prunc. L-a mâncat, de foamete!” Și el a scris asta în jurnal. Și l-a trădat, l-a denunțat un coleg de-al lui, jurnalul a fost confiscat și el băgat la pușcărie unde a făcut 6 ani, după moartea lui Stalin abia a ieșit. Și asta este. Dar ceea ce am vrut să-ți spun în încheiere, să nu uit, că am vorbit despre Dolgan. De la acest Dolgan, prin a doua gură am aflat așa că el știa multe, toți intelectualii, în special toți scriitorii au fost racolați. Doar câțiva n-au fost racolați. Și printre aceia eram numit și eu că m-a numit pe nume. Deși au încercat. Și acuma ca să-ți spun cireașa de pe tort... Poftim?

Da, da, terminați.

Cireașa de pe tort este următoarea. La sfârșitul carierei vieții lui, Ion Osadcenco, care era după nume ucrainean, ei selectau, a ajuns secretar de partid și nu știu ce. A ajuns în mintea copiilor și spunea multe lucruri deșănțate. Și dintre ele, să-ți spun două. Acest, Osadcenco, a avut noroc sau nenoroc să lucreze cu marele zbir care se nume Medvedev. 

Racolat și el, era obligat, în fiecare săptămână, să iasă din localul universității și să se întâlnească cu un agent secret. Și să-i raporteze, cutare, cutare, depinde ce i se spunea lui, și-mi zice că „o dată am ieșit, de două ori, dar pe urmă mi s-a făcut, nu că rușine, dar scârbă de chestia asta. Și știi cum am scăpat? Eram într-o zi când trebuia să mă întâlnesc, dar tipul flana așa pe trotuar în fața universității, pe trotuarul opus, și eu trebuia să mă duc la dânsul, și să mergem împreună să-i povestesc „iată cutare, cutare.” Că el spunea așa „să-l urmărești pe cutare, ce face, cu cine vorbește, cutare, cutare.” Și eu m-am gândit ce să fac, cum să scap de rapănul ăsta. Și în ziua respectivă, la momentul respectiv, ce fac eu?, vin din partea de sus a universității, pe strada aceea cum se numește că am uitat, Pușchin, dar el flanează pe perpendicular. Și el pe colo merge așa, și mă așteaptă pe mine să mă apropii, și să-i raportez. Dar eu de la vreo cincizeci de metri îi strig: pe mine mă așteptați ca să mă racolați la KGB? Și de atunci nu m-a mai căutat niciodată ca să mă racoleze la KGB, îmi povestise Osadcenco.

Maestre, dar parcă spuneați că au încercat și pe dumneavoastră.

Păi, da, au încercat, dar au renunțat. Dar știi de ce? Pentru că și-au dat seama că n-o să le meargă cu mine [...]

(Continuarea în numărul viitor)