Îngerii albastrului și poetica fragilității în picturile artistului vizual Liviu Șoptelea

Pictura lui Liviu Șoptelea nu se oprește la simpla înregistrare a vizibilului; ea transfigurează lumea, îi redă vibrația unui timp propriu, un timp care refuză liniaritatea și se revarsă asemenea unei mări lăuntrice, pline de rezonanțe subtile. Fiecare linie, fiecare irizare de albastru, fiecare casă abia ținută de contururi si fiecare pește amplificat până la mitic nu sunt forme, ci evenimente vizuale, noduri ale unei percepții în care memoria, visul și fragilitatea se organizează ca structuri arhitecturale ale sensibilului. În acest spațiu, lumea nu se supune măsurii, ci vibrației; nu se lasă explicată, ci se deschide pentru  a fi trăită, intuită, contemplată ca o prezență care se revelează din interiorul ei.

Albastrul din lucrările lui Șoptelea nu este un simplu fundal; este un spațiu al posibilităților și al intensității. El devine un mediu în care formele respiră și se transformă, un timp vizual în care fiecare gest, fiecare linie, fie că descrie un pește sau o casă fragilă, dobândește o existență proprie. În acest albastru, ființele, obiectele se deschid către o devenire deleuziană: peștele devine pasăre, casa se contopește cu cerul, iar îngerul se apleacă asupra unei istorii nevăzute. Așa cum Walter Benjamin vorbea despre aura obiectului, albastrul lui Șoptelea capătă o intensitate temporală: el păstrează și transmite memoria lumii, făcând vizibil fluxul invizibil al devenirii.

Îngerii picturilor lui Șoptelea nu sunt triumfători, nu sunt monumentali. Ei sunt melancolici, atenți, uneori dialogici, aproape șoptitori și au acea delicatețe a celor care păstrează tainic memoria. În postura lor aplecată, cu aripile protectoare, acești îngeri literați par să scrie sau să citească o istorie nevăzută, să transcrie poezia vizuală a lumii. Ei se află la granița dintre vis și realitate, dintre trecut și prezent, evocând simultan îngerul literar al lui Rainer Maria Rilke și îngerul istoriei al lui Walter Benjamin, cel care privește ruinele trecutului și strânge în aripile sale fragmentele memoriei. Prin prezența lor, pictura lui Soptelea  se transformă într-un un timp al imaginii lumii dar și un timp al contemplării. Îngerii nu intervin în mersul lumii, nu schimbă imaginea lumii, nu judecă. Ei observă și consemnează doar temporalitatea ei. În ochii lor se citește misterul ; în gestul lor delicat, se simte greutatea memoriei: fiecare obiect  fragil, fiecare casă, fiecare pește sau fereastră dobândește o sacralitate tacită.

Casa cu rădăcinile ei vizibile și acoperișul fragil, devine un arhetip al locuirii poetice. Ea nu este doar obiect, ci mod de a fi în lume, un spațiu în care trecutul, prezentul și memoria conviețuiesc. Fiecare detaliu  poartă ecoul timpului. În aceste case, timpul nu este linear; el se stratifică, se revarsă în gesturi, culori, umbre. Ele evocă parcă ideea heideggeriană despre locuire ca experiență a timpului și spațiului, în care omul nu stă deasupra lumii, ci o traversează, o simte și o păstrează.

Peștele care străbate tablourile lui Șoptelea e simbolul adâncului ontologic, un axis mundi care unește apa, cerul, pământul și memoria într-un flux continuu. În interiorul său, uneori, se strecoară o pasăre galbenă – un semn al metamorfozei perpetue: formele se topesc, se transformă, iar viața însăși se revelează ca un proces nesfârșit. Trecutul și viitorul nu mai sunt dimensiuni separate; ele se înlănțuie într-o temporalitate plastică, iar prezentul se desfășoară ca o imagine care se dilată și se refractă în toate direcțiile. Din perspectiva deleuziană, peștele devine un spațiu al devenirii absolute, un loc unde nimic nu se fixează, unde ființa este fluidă și totul este posibil. Fiecare gest, fiecare culoare, fiecare contur sugerează că regenerarea și memoria coexistă într-un echilibru subtil, iar  tot ceea ce a fost păstrează o prezență prin absență fascinantă, misterioasă. Peștele nu este doar simbol, ci un timp viu, un loc al reflecției asupra trecerii lumii, un altar al fragilității și al memoriei, în care realul și imaginarul se intersectează. Este un memento al faptului că lumea se schimbă continuu, dar păstrează, în adâncul ei, amprenta fiecărui gest, fiecărui ecou al vieții dar și fiecare promisiune a viitorului.

„În temnițele mării foșnitoare – Libertate fără sfârșit” este lucrarea cea mai dramatică, cea mai apropiată de viziunile apocaliptice. Turnul negru, modelat din siluete suprapuse, pare o catedrală organică, un conglomerat de trupuri și umbre. Este o verticală a suferinței și a memoriei colective. Fâșiile de albastru și portocaliu delimitează valurile, timpul, vibrațiile lumii. Aripile roșii – apăsate, aproape incendiare – sunt semne ale îngerilor căzuți sau ale spiritelor care încă se luptă cu materia. Peștele de la bază, din nou prezent, este aici altceva: un martor al adâncurilor, un depozitar al morților, un leviatan al memoriei. Textul înscris pe margini transformă lucrarea într-un poem vizual. În sens benjaminian, textul „trage înapoi spre limbajul originar”, spre momentul în care cuvântul și imaginea nu erau despărțite. Aici, libertatea fără sfârșit conviețuiește cu temnița fără scăpare: o dialectică a luminii și a întunericului, o tensiune între transcendent și materie, între înger și ruină.

Lucrările din expoziția ȘOAPTE DIN COSMOGONIA SPIRITULUI la Galeria Theodor Pallady, Iași (02 decembrie 2025), curatoriată de Prof. univ. dr. Constantin Tofan și descifrată de criticul de artă Prof. univ. dr. Petru Bejan, dezvăluie dialogul dintre pictură și sculptură. Fiecare lucrare devine un teritoriu al fragilității și memoriei, un timp poetic în care simbolul șoptește și se întinde în infinitul contemplativ al privitorului. Universul vizual, fie el pictural sau sculptural, se citește ca un text nesfârșit al ființei, unde culoarea și forma devin limbaj și revelație. În acest dialog vizual, prezența sculpturii lui Cosmin-Mihai Iațeșen subliniază și amplifică subtil atmosfera picturală șopteliană, fără a-i diminua delicatețea sau forța simbolică. Pictura șopteliană devine astfel un spațiu al reflecției, al intimității estetice, un timp în care fragilitatea, memoria și simbolul se întrețes într-un armonios șir de șoapte vizuale.

Stilul pictural a  lui Șoptelea combină aparenta naivitate a liniei cu o minuțiozitate simbolică subtilă. Contururile simple, culorile saturate și motivele recurente construiesc un echilibru între vizibil și invizibil, între figurativ și poetic. Textul inserat în compoziții nu explică, ci amplifică misterul, transformând pictura într-un spațiu al șoaptelor vizuale, al fragilității revelatoare și al temporalității suspendate. Privind aceste picturi, spectatorul nu vede doar forme: percepe timp, memorie și devenire. Îngerii literați, peștii monumentali, casele și turnurile devin purtători ai unei sensibilități vizuale, într-un univers care se reinițiază în fiecare privire și în fiecare tresărire a culorii. Șoptelea, prin pictura sa,  ne devoalează  că lumea nu se sfârșește; ea se reîncepe, în permanență, în fragilitatea formelor și în intensitatea culorii. Timpul imaginii lumii șoptelian e vizibil: el se citește în albastru, se simte în aripile îngerilor, se ascultă în vocea peștilor și se trăiește în fragilele case care levitează între vis și realitate.