Întâlnirea lui Ion Piso cu heralzii destinului, motiv de analiză și înțelegere

La finele anului trecut, maestrul Ion Piso și-a publicat, la vârsta de 95 de ani, volumul „Din lumea urieșilor. Portrete și evocări”, la editura Eikon. Comandor al Ordinului național „Steaua României”, cu o carieră de aproape 60 de ani, tenorul a interpretat roluri în 27 de țări de pe trei continente și pe 150 de scene de operă. Și-a continuat apoi activitatea prin publicarea unor cărți în care a abordat problema operei – „Criza operei” – sau studii precum „Grai și cânt. Studiu cibernetic” sau „Cibernetica artei vocale”. Prin volumul de față face însă o mărturie despre o lume pe care nu mulți o mai cunosc și ne arată personalități care au schimbat sau au contribuit la conturarea lumii culturale.
„Din lumea urieșilor. Portrete și evocări” nu este un jurnal intim, nu este nici măcar o oglindă așa cum mulți autobiografi o pun lumii pe care au parcurs-o. E mai mult un motiv de analiză, de punere în lumină a unor „grei”, de urcare în lumea gândirii și filosofiei.
„Foarte puțini oameni, oameni simpli au avut și au noroc de incredibila șansă – începând chiar de pe când înțelegerea abia li se deschide către cele din jur și, mai apoi, când conștiința începe să îi încerce – ca să întâlnească în drumul vieții oameni de seamă, personalități ilustre, copleșitoare, în adevăratul înțeles al cuvântului, a căror valoare și importanță au depășit granițele țării. Heralzi ai destinului, ei m-au făcut să întrevăd farmecul și sensul existenței” spune autorul în Precuvântare, motivând cumva nevoia de lăsa lumii mărturia întâlnirilor miraculoase care i-au ghidat existența, conturând-o așa cum apa șlefuiește pietrele în curgerea ei constantă.
Suntem invitați să pășim alături de autor pe un drum de înțelegere, de-a lungul căruia ne oprim pentru a afla „lumea urieșilor”: Lucian Blaga, Eugen Ionescu, Veturia Triteanu-Goga, Victor Eftimiu, George Ciprian – Omul cu Mârțoaga –, George Vraca, marele sculptor Romulus Ladea care i-a fost totodată cumnat și educator întru sculptură și forme, ziaristul Pamfil Șeicaru sunt doar o parte a celor pe care maestrul Piso i-a întâlnit și alături de care s-a format.
Un loc aparte între aceste file îl are soția sa, Livia Piso, care își merită ascendența printre titani. Aflăm o poveste de viață tulburătoare, a unei tinere talentate, scenografe de succes mai ales peste hotare, care a lucrat cu dăruire la întoarcerea în țară în 1990 pentru a demonstra că Maramureșul a avut o nobilime ce trebuie avută în vedere de către toți istoricii.
Lucian Blaga este prezentat ca un prieten de idei, cu care avem șansa să stăm la masă și să îi descoperim valoarea de român universal. De altfel, cei trei magi ai gândului sunt pentru autor Blaga, Roșca și Noica, cuprinși într-un capitol închinat filosofiei și apropierii de gândirea acestora.
„Mă întreb, cine oare, în afară de Eminescu, a reușit să gospodărească, atât de fecund, convingător și strălucit, valorile stirpei noastre în arta și gândirea sa, prin alcătuirile monumentalei construcții de gândire filosofică ce până azi rămâne unică? Și afirmând acest lucru, nu mă mărginesc doar la cultura românească! Cât de profund inspirată și cuprinzătoare de adevăr, dar mai ales bogată în implicații, ne apare sintagma veșnicia s-a născut la sat, prin care Blaga înalță vatra preistorică pelasgo-getică la demnitatea unui bastion al spiritului, așezându-l în pridvorul eternității, acolo de unde Dumnezeu privește către lume. Dintr-un asemenea gând mitic s-a iscat, a germinat și s-a edificat, sub harul misterului, construcția celor patru trilogii…”, ne spune autorul.

Eugène Ionesco a strunit „absurdul ca pe un căluț de lemn”
Un alt mare „urieș” este Eugen Ionescu, pe care îl întâlnim la Paris, „acasă la compatriotul și prietenul Paul Barbăneagră, unde cu prilejul întâlnirilor se punea la cale și o seamă de acțiuni culturale românești”. Timp de doi ani, gazda noastră îl vizitează pe marele autor al absurdului, se conversează cu doamna Ionescu doar în limba lui Voltaire și stabilesc strategia pentru „pregătirea manifestărilor cultural-muzicale ale „Centenarului Enescu” ce a avut loc în 1981, în afara fruntariilor țării.” Însă întâlnirea aceasta este un alt bun prilej de analiză a creației ionesciene, de a pătrunde în lumea acestui geniu care a pus în inima Parisului „Théâtre de la Huchette” – „știubeiul tâmpeniei generalizate” –, în care a strâns lumea ajunsă pe culmea absursului.
„Geniul său era născut din confluența tragică a unei emotivități devastatoare, cu o copleșitoare și perpetuă suferință, aș spune, metafizică, de unde și strălucitoarea sa spontaneitate cu accente ontice – modelate de cinism. Odată naufragiat în absurd, a suprimat orice altă variantă existențială. De fapt, figura lui justifică absurdul… ca stare naturală. Pentru cineva cu un asemenea nas – el însuși striga: „Am un nas cam gros” – este explicabilă cantonarea în burlesc și grotesc. Soluția salvatoare: s-a baricadat, sfidător, în ridicolul absurdului. Cu istețimea-i extraordinară, răzbunându-se aristocratic pe propria soartă, dar și pe prostia obștească, își acordă privilegiul de a fi cu obstinație caustic și înțepător, mai ales când conștiința îi arată cu vehemență realitatea… în oglindă.”, ne spune Ion Piso.
Despre „Eugène, un soi de yogin în căutarea disperată a fericirii, fie și a unui surogat al acestei fericiri” trebuie să afle toți cei aflați în căutarea lumii interioare și a decriptării celei exterioare. Este o lectură necesară oricărui școlar sau tânăr pornit pe drumul cunoașterii, o lectură obligatorie chiar: „Iată cum îmi apare azi, în amintirile bătrâneții dărăpănate rău de trecerea timpului, falnicul Eugène. Strunind absurdul ca pe un căluț de lemn, dă târcoale personajelor sale adunate ciuciuc, ca un ciopor de noatine, păzindu-le grijuliu să nu li se întâmple Doamne, vreun rău sau să se prăpădească vreunul, sperând să le treacă pe toate în luntrea lui Caron, pe celălalt mal al existenței; întregi și nevătămate pentru a-și lua locul rezervat în panopticumul istoric al tâmpeniei etern stăpânitoare, din prima parte a trilogiei dantești.”

Viața și realizările Liviei Piso, numită Doamna Maramureșului, ocupă o parte însemnată a acestui volum. Și pe bună dreptate, deoarece activitatea sa artistică a însemnat scenografia a peste 90 de producții – spectacole de operă, teatru, operetă, film, TV (în Germania, Austria, Italia, Irlanda), pictură de șevalet cu care a participat la expoziții internaționale, pictură bisericească. Tot ea a achiziționat și realizat artistic facsimilele multor diplome regale originale (sec. XIV-XVI) referitoare la justificarea nobilimii române din Maramureș, expuse azi toate la Centrul documentar expozițional al nobilimii române maramureșene din Vișeu de Sus, județul Maramureș. Totodată, Livia Piso a descifrat manuscrisele tatălui său, profesorul Alexandru Filipașcu, și le-a adunat în volumele „Patronime Maramureșene” și „Enciclopedia familiilor nobile maramureșene române”.
A lucrat la ridicarea, cu resurse financiare proprii, a Centrului Nobilimii Maramureșene de Origine Română la Vișeu de Sus, inaugurat în 2014, în prezența Casei Regale a României. „Printre cele mai valoroase exponate ale acestui muzeu trebuie menționați arborii genealogici, concepuți și realizați de Livia Piso pe baza unei ample documentațiuni. În conținutul lor apar specificate diplomele regilor angevini (sec. al XIV-lea) în baza cărora s-a putut stabili, pe lângă etnie (Walach, volac, olah, olach etc. adică, român), atât statutul nobiliar, cât și stema și, bineînțeles, filiația.”, ne spune autorul, într-o invitație de a trece pragul acestui centru, depozitar al unor mărturii importante pentru istoria noastră.
Tonul cald, admirația și emoția cu care Ion Piso ne povestește toate acestea sunt molipsitoare. Privim către această femeie „întruchipare a bunătății fără margini” cu bucuria că inteligența sa ne-a lăsat o moștenire pentru care nu putem decât să-i fim recunoscători. Mai mult, iubirea dintre Ion și Livia Piso ne amintește de poveștile de dragoste de secol XIX și ne oferă speranța că, poate, cumva în această viață, vom avea și noi parte de una asemănătoare.

Mergând mai departe în „lumea urieșilor”, aflăm despre valsul autorului cu Principesa Ileana la serata dansată de la Bran, ce a avut loc în în cadrul festivalului pe care Ion Piso și colegii săi l-au organizat. În perioada de criză economică prin care trecea țara, după război, tinerii au găsit această soluție pentru a câștiga suma necesară tabloului de absolvire. „Fotografiile în frac și întreg tabloul costau mult pentru puterile noastre; ca elevi, n-aveam o lețcaie. Părinții celor mai mulți colegi, inclusiv tata, nu ne puteau trimite bani… de la Gherla, Canal sau Aiud.”, spune Ion Piso, descriind cu seninătate cruzimea lumii în care acești tineri au găsit soluția salvatoare pentru a-și îndeplini visul.
Ion Piso ne mai dă întâlnire cu Veturia Triteanu-Goga, Victor Eftimiu – personalitate deosebit de marcantă în România dintre cele două războaie mondiale, scriitorul George Ciprian – Omul cu Mârțoaga –, George Vraca, marele sculptor Romulus Ladea care i-a fost totodată cumnat și educator întru sculptură și forme, dar și pe marele ziarist Pamfil Șeicaru care, în calitate de magnat al presei (a înființat și a condus primul trust de presă din România), a dominat viața publică între cele două războaie mondiale, și bineînțeles și cea politică, și pe care l-a regăsit la Madrid, unde se exilase.
Un alt coleg de drum ne este Marcel Mihalovici, fost elev și prieten intim al marelui Enescu, până la moartea acestuia. Mărturia lăsată viitoarelor generații sunt scrisorile acestui mare maestru al muzicii, fotografiate și puse bine între paginile acestei cărți.
Mergem apoi la New York să îl întâlnim pe Jean Moscopol, pe care îl asculta din copilărie datorită vinilurilor părinților săi și cu care autorul a participat la o prezentare de tablouri în casa pictorului Dimitrie Berea, apreciat în USA, „ca și la Paris, încă de pe când îi pozaseră Churchill, Picasso, A. Rubinstein, J. Cocteau, Begona Aga Khan, Ducesa de Kent, Ginger Rogers, Vivien Leigh, Merl Oberon, K. Hepburn, Douglas Fairbanks, Fr. Sinatra și alte personalități și vedete contemporane portretizate de el”.

Pe Mircea Eliade, cu care se închide cartea – datorită temei sacrului inerent muzicii, după cum afirma autorul –, îl întâlnim Paris, unde mai multe personalități și-au pus măiestria pentru a pregăti Centenarul Enescu prin manifestări culturale ale diasporei. Întru comemorarea a 100 de ani de la nașterea Orfeului carpatin „am început prin cooptarea în fruntea comitetului, în primul rând a lui Eugen Ionescu (pentru Europa) și a lui Mircea Eliade (pentru America de Nord), personalități reprezentative și de incontestabilă notorietate publică în viața internațională a culturii.”, scrie Ion Piso. Aflăm din aceste file că modul aproape religios al lui Eliade de a te saluta sau de a-ți răspunde te transporta într-o altă lume, solemnă și ritualică. Aveam astfel să aflu de la maestrul Piso că sacrul era la Eliade parte a viețuirii. Mersul său, cu mâinile adunate laolaltă în rugăciune, reprezintă doar reflecția unei filosofii, a unui stil de viață deja.
Ion Piso ne uimește prin capacitatea sa de analiză, cultura vastă și profunzimea descifrării. Un medic care a renunțat la studiile de specialitate pentru a se ocupa de filosofie, facultate pe care o abandonează, spunând zâmbind că „de foame”, pentru a se dedica operei ne surprinde prin întâlnirile sale magice și ne invită într-o lume în mișcare să ne oprim pentru a privi, vedea și înțelege.