Întâlnirile cititorului cu Harry Haller din „Lupul de stepă” de Hermann Hesse

L-am văzut ultima oară pe Lupul de Stepă în una dintre încăperile Teatrului Magic. Stătea resemnat și ușor bulversat pe podea, înconjurat de petele de sânge ale Herminei. Cu obișnuita lui figură posomorâtă, dar parcă dublată de o lumină ce, cu siguranță, venea din rămășițele omului din el, am simțit cum plânge. Numai tăcerea îi auzea suspinele și durerile interioare dobândite în toată viața lui de lup de stepă. Chiar și Pablo, care mai înainte, plin de umor, îi scotea cu măiestrie câte un zâmbet ,îl lăsase cu conștiința împăcată în singurătatea sufletului lui.

Ce s-a întâmplat cu Harry? Mă întâlnisem de multe ori cu el prin cârciumi, baruri și pot spune că lupul de stepă mă analiza neîmblânzit, nesublimat , fără să mă întâmpine măcar cu o privire de „bun venit”. În acea clipă, omul pierdea, Harry pierdea, burghezul pierdea și rămânea pe tronul vieții lupul, triumfător și satisfăcut. Alte ori, când mă plimbam pe strada de prin fața apartamentului închiriat de el, îl observam la geam citind și fumând o țigară. Părea bine dispus sau așa îmi dădea impresia pojghița de omenie și civilizație cu care era acoperită doar fața. Fiind fereastra deschisă, l-am auzit cum vorbea deznădăjduit despre ceva, ce cred eu, constituia, în fond, bucuria și plăcerea de a trăi (,,Ce lucruri bune sunt împăcarea, absența durerii, zilele suportabile, ce trec pe furiș, în care nici durerea, nici plăcerea nu îndrăznesc să ridice glasul, când totul vorbește în șoaptă și se strecoară în vârful picioarelor”). Harry provenea dintr-o familie de burghezi, dar era lipsit de orice interes pentru a ști ce este viața de familie sau ambiția socială. Îl disprețuia cu bună știință pe burghez, fiind pe deplin mândru de statutul său de persoană particulară. Totuși, daca privim din unghiul realității și al acțiunilor personajului, Harry avea bani la bancă, își ajuta câte o rudă săracă, se îmbrăca nepretențios, dar corect și discret. Cel mai probabil, lupul de stepă ura acel common sense, acea cale de mijloc, potolită, care erau, de fapt, pilonii esențiali pe care se sprijineau conceptele burgheze. Nu înțeleg de ce, Harry ,când încerca să devină un spirit atent, întors în sine însuși, se lovea inevitabil, fie de lupul de stepă, fie de umbra omului. Spun umbra omului, pentru că singurele, și aproape unicele momente de plăcere verosimilă, când omul prindea contur, formă și o consistență vie erau orele în compania Herminei.

Rețin o imagine puternică dintr-un moment decisiv al existenței lui, scena ce urma a fi regizată, de ea, de Hermina. După ce fusese invitat la casa profesorului și descoperise cu nedumerire și dezgust, portretul lui Goethe (din perspectiva lui, poetul era realizat cu multă falsitate, fără să corespundă cu adevăratul Goethe, cel cu care, mintea lui era familiarizată), Harry simte, după plecarea lipsită de cordialitate ,că singura salvare poate fi briciul. Și acum îl aud, cu vocea șoptită, dar disperată, de focul propriului său iad: „Mă despărțisem de lumea mea de odinioară, de căminul meu, de obiceiurile burgheze, de moravuri, de erudiție, la fel cum un bolnav de ulcer, își ia rămas-bun de la friptura de porc. Pășeam furios pe sub felinare, mă cuprinseseră o furie și o tristețe de moarte.” Nu putea să se întoarcă acasă în seara aceea, pentru că omul din spiritul său, măcinat de dorința de a da sens absurdului, de a oferi o ultimă șansă lumii ipocrite și indiferente, țipa ghemuit în fața lupului de stepă, în fața morții. Voia să existe măcar, dacă nu să guste din plenitudinea și frumusețea vieții. Cutreiera neîncetat diferite localuri, împins numai de gândul că așa nu va stinge omul. Poate aceea a fost singura secvență din viața lui, când, în ciuda cuvintelor rostite în sinea lui („nu-mi mai rămăsese nimic din toate acestea, nici măcar regretul, ci numai scârba și durerea”) umanitatea, partea sublimată, spirituală, a învins în mod categoric sălbăticia, nu a lupului, ci a instinctului. Presupun că dacă gândul morții s-ar fi reflectat într-un gest de neiertat, Harry și-ar fi anulat orice formă de libertate (libertatea pe care a cultivat-o de-a lungul timpului). Într-adevăr, lupul și omul nu se înțelegeau ,dar cred că unicul consens, legământ, la care au ajuns, a fost acela de a proteja și de a nu zdrobi cu propriile mâini, libertatea în care s-au născut amândoi.

Revin la noaptea în care, l-am zărit atât de învinovățit de dorința înflăcărată de a trăi. Mergând într-un cartier mărginaș, la localul „Vulturul negru” și împins de mulțimea de oameni, Harry ajunge în salonul ,în care avea să o cunoască pe Hermina. Din primele cuvinte rostite, pare să se consolideze o relație veridică și sinceră. Aceasta avea capacitatea de a-l înțelege aproape în totalitate pe lupul nostru de stepă, creând „vocea” necesară care vibra odată cu compasiunea și admirația. Cu cât înaintăm spre punctul culminant al romanului, putem remarca cu exactitate, că Harry începe să se desprindă din ce în ce mai mult de partea lupului. Hermina, care era dansatoare, îl învață diferite mișcări de dans, dar și cum să-și modeleze comportamentul în fața superficialității celor din jur („Harry încearcă să vindece marea boală a epocii, nu cu mijloacele actuale, cu omul contemporan, ci prin strădania de a transforma boala însăși într-un obiect al relatării”- citat decupat din nota editorului).

Atât întâlnirile cu Hermina, cât și cu Maria (personaj de care s-a îndrăgostit, și cu care își umplea timpul), au schimbat parțial figura lupului de stepă, devenind soluții temporare, deși ar fi putut fi definitive ,dacă Harry ar fi trecut până la capăt testului propriei sale vieți, testul Teatrului Magic. De asemenea, odată, când privirea mi-a fost ridicată de felinarele stradale, oglindite în balta în care aveam să-mi umezesc pantofii, am dat cu ochii de Harry. Stătea neclintit în fața zidului. Nu zicea nimic. Doar urmărea pierdut niște inscripții de pe pietrele bine înfipte în perete. Când m-am apropiat de el, vorbea șoptit. Singurul cuvânt pe care l-am putut desluși a fost „tinerețe”. Deodată, mi-am amintit că Haller era încolțit de o anumită nostalgie, de o viață din trecut, irecuperabilă, nimicită sub semnul prezentului și vinovăției. Parcă zidul ar fi transpus o parte din el, în perioada lui Mozzart, Handel sau Goethe. Nu pot să omit că imediat după cuvântul mut, a strigat , cu o durere cumplită, următorul gând: „Și într-adevăr, dacă e ca lumea să aibă dreptate, după muzica aceasta din cafenele, amuzamentele acestea în masă, acești americani care se mulțumesc cu atât de puțin, dacă e ca toți aceștia să aibă dreptate (...), atunci eu sunt nebun, eu sunt, într-adevăr un lup de stepă, așa cum însumi, mi-am spus adesea, un animal rătăcit într-o lume străină și neînțeleasă, care nu-și mai află nicăieri sălaș, aer și hrană”.

Totuși, iar mă întreb, unde a dispărut Harry? Pe pergamentul pe care îl ținea în mână, în clipa în care Haller se pulverizase, odată cu toate inscripțiile de pe ușile Teatrului Magic, Pablo îmi rostise, cu vocea lui melodioasă și convingătoare: Harry și-a omorât lupul de stepă înainte de a intra în jocul vieții, dar a uitat să rămână la statutul de spectator, luându-și cu prea multă seriozitate, totodată lipsit de umor, rolul. Era mult mai atent la sceneta pe care trebuia să o execute încât și-a dezmembrat ultimele piese din puzzle-ul sufletului său. La final, când o omoară pe Hermina, își ucide în același timp și burghezul din el. Haller pătrunde în spațiul cosmic, doar cu omul, având speranța ca într-o altă viață să înțeleagă că drumul ființei sale nu e un scenariu de urmat, ci o pânză de pictat.