Interviu cu sculptorul conf.univ.dr. Mircea Ștefănescu: Activând de peste două decenii în sculptura națională, artistul este mereu preocupat de relația directă cu materia, identificându-se cu opera de artă, până la ultimul detaliu

Sculptorul Mircea Ștefănescu este absolvent al Academiei de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte plastice, decorative și design, a cărui carieră artistică s-a manifestat, așa cum afirma D.N. Zaharia, la primul vernisaj al artistului, în anul 1996, „de la bun început sub auspiciile profesionalismului veritabil”. Activând de peste două decenii în sculptura națională, artistul este mereu preocupat de relația directă cu materia, identificându-se cu opera de artă, până la ultimul detaliu. Personalitate artistică remarcabilă, Mircea Ștefănescu are în plamares expoziții personale, numeroase participări la expoziții de grup, simpozioane de sculptură, evenimente expoziționale locale, naționale și europene, prezentând publicului iubitor de artă, cu un „înalt grad de profesionalism”, demersul său artistic, ca „reflex al autenticității trăirii și al energiei creative încorporate în formele regăsite”, fiind onorat cu diverse distincții, medalii, premii și diplome.

Transpuse în diverse materiale (lemn, marmură, bronz, granit, metal etc.) – separate dar și combinate – și variate tehnici (cioplire, modelare, turnare etc.), apelând cu generozitate la simboluri, operele de artă ale sculptorului Mircea Ștefănescu  se impun prin dinamism, volum, ritmicitate, „constând într-o simplificare și comprimare a mesajului ideatic”.

Mirela Ștefănescu: Pentru a putea face o comparație între viața artistică de dinainte de decembrie 1989 şi cea de după, vă rog să ne spuneți cum era mediul artistic ieșean de dinainte de evenimentele petrecute în decembrie 1989, în contextul în care, arta era controlată de partidul-stat.  Care era relevanța expozițiilor sau a altor manifestări artistico-plastice?

Mircea Ștefănescu: Ca sa fiu obiectiv în ceea ce afirm, pot spune că, înainte de decembrie 1989, lucrurile erau și cu bune și cu rele, nu era totul roz sau era totul negru, cum au unii înclinația, sau dorința de a prezenta lucrurile. Partea bună era că oamenii din UAP (în acea perioadă erau foarte puțini membri, doar 24 de artiști în toata filiala Iași; aceasta este o parte negativă, deoarece partidul controla numărul de artiști), care reușeau să aibă acest statut de membru UAPR, aveau o oarecare libertate, deschidere, erau oameni culți, care căutau să se informeze, să se acordeze și să fie la curent cu ultimile tendințe din domeniul artei ieșene, din țările din Estul Europei, dar aveau și albume de artă din țările din Vest. Trebuie să spun că, în anii ’70, a fost o deschidere către Occident, Ceaușescu permițând unor oameni să călătorească în Vestul Europei și mulți au reușit să plece, în special în Franța. Eu, formându-mă în ultimii ani ai erei comuniste, am intrat în contact cu acei oameni care au fost plecați și mi-au povestit din experiența avută în Occident. În general, oamenii erau dornici să afle cât mai mult, pentru că lipsa de informații mi se pare una din marile carențe de dinainte de decembrie 1989. Din păcate, lipsa de informații îi ținea pe artiști la un nivel mediu; deși circula o legendă că arta ieșeană a fost o artă provincială, nu este adevărat, pentru că îi cunosc pe oameni din interior și erau buni profesioniști, dar, probabil, lipsa de acordare la o cultură mai dezvoltată i-a ținut într-o oarecare zonă de confort, în care ei se complăceau și se gratulau cu tot felul de premii. Cu toate aceste parți bune și rele, au existat niște vârfuri în artele plastice, în perioada regimului comunist. Talentul cu care te naști și-l cultivi, oricum ar fi, se impune de la sine, iar din puținii membri ai filialei Iași a UAPR din acea perioadă, aproape toți recunoscuți pe plan național,  aveau un renume, un statut.

Aș dori să adaug că, înainte de decembrie 1989, din puținele surse de informare care erau, se evidenția Revista Arta, în care, după primele pagini laudative, descopereai diver-se prezentări ale artiștilor plastici, expoziții, din care puteai să-ți faci o idee a contextului național în ceea ce privește evoluția artelor plastice. O altă revistă de artă, care se găsea la biblioteca institutului, dar circula și prin mediul artistic, este revista profesionistă poloneză Project.

Mirela Ș.: A existat, imediat după decembrie 1989, un climat favorabil deschiderii de noi orizonturi artiştilor care, eliberaţi de constrângerile regimului totalitar, au dorit să recupereze decalajul artistic faţă de Occident. Cum vedeţi această etapă din arta vizuală ieşeană?

Mircea Ș: Etapa aceasta, de după 1990, a fost foarte bine-venită, a deschis noi uși celor care, neputând să-și exprime energiile creatoare în perioada ceaușistă, au avut prilejul acum să se manifeste liber. De exemplu, învățământul artistic, înainte de decembrie 1989, era strict controlat de partid, prin numărul foarte mic de locuri alocate. În Iași, concursul de admitere se organiza alternativ; un an erau locuri pentru specializarea sculptură, un an pentru pictură. La București, admiterea se organiza pentru toate specializările prevăzute (erau câteva specializări în plus față de Iași); nici acolo situația nu era roză, iar la Cluj, probabil, era la fel. La fel de greu se intra ca membru UAPR, locurile erau controlate de partid, iar în ultimii ani ai comunismului s-au blocat toate concursurile de intrare în UAPR.

În ceea ce privește admiterea la Facultatea de Arte era foarte grea; mulți doreau să facă studii de arte plastice și se pregăteau mult timp pentru concurs și nu mă feresc să spun că se intra și cu „pile”; asta este o racilă a vechiului regim ceaușist. Am cunoscut, după decembrie 1989, oameni foarte bine pregătiți, foarte talentați, cu o activitate artistică susținută, care au fost admiși în cele din urmă la studiile de artă, după mulți ani de încercări. Acestor oameni, cărora ani de zile nu li s-a dat voie să obțină o diplomă în arte, iată că, după decembrie 1989, au primit undă verde. Pot să spun că, prima generație de artiști de după 1990, din care fac și eu parte, a fost una dintre cele mai bune generații care au urmat cursurile și au absolvit Facultatea de Arte din Iași. După 1990, numărul artiștilor s-a mărit, deoarece s-au alocat și mai multe locuri la universitățile de arte, dar să nu ne imaginam că toți care fac artă sunt artiști. Poate vom ajunge și noi cum e în lumea civilizată, în care să fie considerat artist orice om care face artă, chiar dacă are sau nu studii de specialitate, iar ceea ce contează cel mai mult, să fie rezultatul muncii lui, idealul de artist suprem într-o lume liberă. Ar fi bine să se păstreze un nivel academic, deoarece amatorismul e în floare.

Așadar, energiile eliberate după decembrie 1989 și-au arătat partea lor bună, punându-se în valoare creativitatea. Un alt lucru bun a fost lărgirea câmpului tematic. Dacă în perioada realismuluisocialist arta se direcționa ușor către anumite teme istorice, muncitorești, după 1990, nu mai exista această îngrădire; artiștii puteau să lucreze după propriul lor plac, gust, își expuneau ideile liber. Din dorința de a recupera decalajul artistic față de Occident, artiștii organizau diferite evenimente expoziționale, în care prezentau instalații, performance, happening, lucruri care în Occcident se făceau prin anii ’60, ’70, chiar și înainte. Performance-ul, chiar dacă este atribuit anilor ’60, a fost folosit de dadaiști, fiind cei care au pus bazele artei moderne și contemporane.

Mirela Ș.: Exista o dispută între viziunea conser-vatoare şi nevoia de inovaţie?

Mircea Ș.: Ca să fiu sincer, este o falsă problemă, dar ea a existat. De ce spun ca e o problemă falsă, pentru că, după 1990, programa de la facultățile de arte vizuale nu s-a schimbat; se mergea tot pe studiul corpului uman cum era și înainte; probabil că anumiți candidați, care aveau pretenții că ei sunt creatori, neputând să-și demonstreze calitățile de desenatori, au contestat direcția asta, pentru că se știe că, nu e ușor și nu e la îndemâna oricui să realizeze un studiu după model. De fapt, arta academică se bazează pe realizarea studiului corpului uman, a unui portret. Cei care și-au descoperit propriile limite au venit cu ideea inovației, creativității,  și-au găsit zona de confort și îi putem vedea ușor pe cei care au studiat și pe cei care mizează pe creativitate la maxim, care și-au tot lărgit granițele, încât s-a ajuns ca tot ceea ce face un artist să fie considerată artă.

Mirela Ș.: Cum a evoluat arta vizuală din România, dar în special cea ieşeană, în contextul globalizării și al dezvoltării tehnologice și cum ați fost influențat ca artist, de aceste noutăți?

Mircea Ș.: Pentru multe persoane care au tratat cu ușurință istoria, globalizarea este văzută ca o sperietoare. Globalizarea a început odată cu epoca marilor descoperiri geografice. Este un proces istoric normal. Nu este o sperietoare, pur și simplu sunt energiile creatoare umane, dorința de explorare a necunoscutului. Din acest proces de interacțiune a culturii, sunt numai lucruri benefice. Este clar că, deschiderea spre lumea liberă a fost foarte benefică pentru contextul artistic din România și, bineînțeles, pentru contextul artistic ieșean. După părerea  mea, în procesul de creație este bine să epuizezi toate variantele unei teme pe care ai abordat-o. Când ajungi în acest punct, depinde de tine dacă vei întoarce spatele stilului de până atunci și vei căuta în alte direcții sau vei rămâne în continuare prizonier pe același stil, plafonându-te.

Cât privește tehnologia, în cazul meu, fiind sculptor, m-a ajutat, deoarece am scăpat de clasicele „ciocan și daltă” și am trecut la tot felul de instrumente care ușurează procesul tehnologic, în realizarea propriei creații. Sunt și alți artiști care folosesc cu brio calculatorul, de exemplu în fotografie: de la un aparat foto clasic (care era cu film, trebuia să urmărești cu atenție reacțiile chimice, apoi expunerea pe hârtie foto etc.), să ajungi la un aparat foto digital (la care urmărești ce ai făcut imediat pe un calculator), este un progres enorm, care la noi s-a petrecut peste noapte. În lumea liberă (așa aveam plăcerea să spun, lumea liberă e cea care nu a cunoscut minunățiile socialismului științific), procesul dezvoltării tehnologice a durat câteva zeci de ani. Noi, când am reușit să ne integrăm în lumea liberă, deja evoluția tehnologică era la un anumit nivel și noi am asimilat-o dintr-odată.

Mirela Ș.: Referitor la achiziția lucrărilor de artă, înainte de ’89, ce instituții făceau cele mai multe achiziții? Cine cumpără astăzi lucrări de artă? Este arta contemporană comercială?

Mircea Ș.: Muzeele din orașele mai mari, în general, aveau câte o secție de artă, și prin aceste departamente făceau, înainte de decembrie 1989, diferite achiziții de lucrări de artă. S-au mai făcut câteva achiziții și după 1990, dar mai puține; ca student am vândut și eu câteva lucrări în colecții particulare. De regulă,achizițiile se făceau direct din atelierele artiștilor, dar și din expozițiile anuale, organizate de filiala Iași a UAPR. După 1990, Muzeele de artă și UAPR-ul, ieșind de sub patronajul de partid, nu au mai primit fondurile necesare să cumpere lucrări de artă de la artiști. Trebuie să spun că, în perioada comunistă, unul din lucrurile bune a fost crearea Muzeului de Artă Contemporană din Galați, care a făcut numeroase achiziții, dar care, din păcate, astăzi funcționează într-un spațiu impropriu.

Persoanele care aveau o situație financiară mai bună și-au permis să cumpere lucrări de artă; ei sunt colecționarii de artă, care au încurajat tinerii dornici să meargă pe drumul artei. Este adevărat, în aceeași măsură, că nu-și permiteau să plătească sumele cu care se cumpărau lucrările înainte de decembrie 1989, deși sunt unii care trăiesc sub magia că, în perioada comunistă se câștigau sume mari de bani, omițând să spună publicului amator de artă că, de fapt, statul percepea impozite foarte mari.

În Occident, erau case de licitații; au fost și în România câteva licitații de artă, chiar în Iași au fost două, trei încercări, dar nu a funcționat; practic, nu existau persoane care să liciteze. În București, există Casa de licitații Artmark. Cota unui artist se face prin casele de licitații; artistul trebuie să treacă prin furcile caudine ale marketingului. Astăzi, se vinde artă; pare greu de crezut, dar există cumpărători. Din păcate, sunt doar cumpărători privați, care au la dispoziție anumite sume de bani, iar prețurile de achiziție pentru lucrările de artă nu sunt capabile să facă cota unui artist. În România, munca artistului nu este apreciată la adevărata ei valoare, dar nici să nu ne imaginam că o cotă se face peste noapte. Un artist trebuie să dovedească că este bun, talentat. Eu văd un artist ca pe un alergător de cursă lungă, nu ca pe un sprinter. Spre deosebire de sport, unde performanța se obține în tinerețe, în artă acumulezi experiențe prin muncă, perseverență, artistul fiind în permanență în contact cu oameni de cultură din orice domeniu, nu numai artistic, fizicieni, ingineri, arhitecți; toate aceste relații îți lărgesc orizontul și știi cum să abordezi probleme care par de netrecut, la un moment dat.

Mirela Ș.: În viziunea dvs. ce rol avea UAPR-ul înainte de evenimentele din 1989 ? Ce rol mai are UAPR-ul azi?  În prezent, în filiala Iași a UAPR-ului sunt peste 400 de membri. Cum poate promova UAPR-ul artele vizuale ieșeane?

Mircea Ș.: Din câte am citit, UAPR a fost formată ca o uniune profesională, care ajuta breasla artiștilor plastici. Evenimentele istorice de după cel de-al Doilea Război Mondial ne demonstrează că, prin această uniune, autoritățile doreau să controleze mediul artistic, să impună noi tendințe în artă și să-i subordoneze pe artiști propagandei de stat și de partid. După anii ’70, artiștii au reușit să-și creeze micile lor portițe de ieșire, să aibă deschideri spre libertatea de creație, de a se elibera de controlul excesiv al statului.

În zilele noastre, consider că UAPR a devenit ceea ce a fost ea în momentul în care s-a creat, o uniune a profesio-niștilor care fac artă, unde se pun la dispoziție spații de creație și sunt galerii de artă, în care artiștii expun; UAPR este un mediu concurențial profesionist, în care politica nu mai are rolul pe care-l avea înainte de decembrie ’89. În momentul în care artiștii fac ceea ce simt cu adevărat, lucrează cu pasiune, oricând pot să iasă cu o expoziție de anvergură, cum a fost expoziția filialei Iași a UAPR din anul 1995, la Teatrul Național din București. Menționez în acest sens, și schimbul de expoziții studențești, care s-a realizat anul trecut între Universitatea Națională de Arte din București și Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, prin care am reușit să facem o comparație între cele două universități. Sincer să fiu, văzând cataloagele expozițiilor interstudențești de la Iași, București sau Timișoara, pot să spun că toți suntem cam pe același nivel. Surpriza mea a fost că, la București, unde se consideră că au cea mai mare deschidere, am descoperit faptul că artiștii se întorc spre meserie, în adevăratul sens al cuvântului, spre studiul corpului uman, iar domnul profesor Pârvu, șeful de catedră de la Sculptură, mi-a spus că aceasta este șansa tinerilor studenți de a-și putea face un rost în viață. Știm cu toții că în ziua de azi, nimeni nu mai face ceva de dragul de a se sacrifica, deși mai sunt unii care spun să facem artă pentru artă, să nu facem artă comercială. Cred până la urmă că, viitorul artei este studiul clasic academic, meseria, care va face diferența între adevărații  artiști, iar cu timpul, lucrurile se vor aranja în mod firesc.

Mirela Ș.: Ce credeți despre galeriile de artă din Iaşi, dar și despre spațiile neconven-ționale în care sunt organizate expozi-ții de artă?

Mircea Ș.: Iașul nu a avut prea multe galerii de artă, chiar a pierdut una dintre cele mai frumoase, Sala Victoria, care era un spațiu foarte potrivit, în care se putea face o expoziție de anvergură, precum Salonul Anual al filialei Iași a UAPR. Datorită faptului că, numărul de artiști a crescut, Sala Victoria oferea un spațiu generos, în care se puteau aduna foarte multe lucrări și care permitea să-ți faci o imagine de ansamblu. Acum, Galeria Victoria care s-a redeschis e doar o treime din galeria inițială. E frumoasă și Galeria Theodor Pallady, care are dimesiuni medii și este echipată cu spoturi necesare pentru un spațiu expozițional. Din păcate, Galeria Cupola este în renovare; vom vedea dacă va avea aceeași destinație ca în trecut. Multe ediții ale Saloanelor anuale ale filialei ieșene a UAPR s-au organizat și la Hotel Europa, unde era un spațiu generos, dar pe nivele; au fost și câteva ediții care s-au organizat la PalatulCulturii, unde era un spațiu generos în care se puteau desfășura evenimente expoziționale de mare amploare. Așadar, spațiile expoziționale sunt corespunzătoare, dar mult reduse față de posibilitățile pe care le are Iașul.

Cât privește spațiile neconvenționale, acestea  sunt o soluție, dar lasă impresia de improvizație, de provizorat. Astfel, a fost folosit pentru evenimente artistice specifice, spațiul de la Baia Turcească, deși acesta avea o altă destinație. Se poate face o paralelă „mai poetică” cu spațiul de la baia publică, în sensul că, și arta are un catharsis al ei, care te purifică, încerci spiritual să evoluezi,  dar tot este sub semnul provizoratului. Ca un spațiu neconvențional, a fost deschisă Galeria Drossu, dar, subliniez că valoarea spațiilor expoziționale, fie că sunt galerii destinate artelor plastice, sau că sunt spații neconvenționale echipate cu spoturi care pun lucrarea de artă într-o altă lumină, este dată de calitatea evenimentelor artistice.

Mirela Ș.: Cum percepe publicul ieşean arta contemporană?

Mircea Ș.: Eu am fost martorul evoluției negative în ceea ce privește prezența publicului la expozițiile de arte vizuale. În perioada mea de formare, când eram elev la Liceul de artă și mai apoi student la Facultatea de Arte, participam la expoziții, în care oamenii nu mai încăpeau în sală și așteptau în fața galeriei să strângă mâna artistului după prezententarea expoziției. Veneau oameni din diferite medii, nu numai din mediul artistic, erau doctori, avocați, dar în principal, medicii erau recunoscuți ca fiind mari colecționari. Întâlneam la expoziții muzicieni, actori, scriitori, era prezentă lumea culturală a Iașului, fiind un prilej de a discuta sau de a lega prietenii. Când exista așa o apetență pentru actul artistic erau și oameni care cumpărau, nu cu sume foarte mari, dar cumpărau. Însă, cu timpul, când opțiunile artistice s-au lărgit și au fost expuse diferite lucruri cu care publicul nu rezona, prezența la vernisaje a început să fie din ce în ce mai scăzută. S-a ajuns astăzi să vină la un vernisaj doar câțiva prieteni apropiați ai artistului. Referitor la succesul recent al domului C. Tofan cu expoziția deschisă la Palatul Culturii, acesta se explică prin faptul că, publicul rezonează și se regăsește în lucrările dumnealui. Domnul Tofan este consecvent cu arta lui; astfel a reușit să păstereze interesul publicului față de lucrările sale.

Într-o oarecare măsură, artiștii își caută scuze pentru faptul că publicul nu prea mai vine la vernisaje, prin faptul că, publicul nu este educat, nu are cultura necesară să judece un artist. Eu cred că publicul este foarte bine informat; am discutat cu persoane care au călătorit prin lume, mi-au intrat în atelier, cu ocazia evenimentului Noaptea albă a galeriilor și am rămas uimit câtă importanță acordau artei și mediului artistic. Publicul este avizat; să nu trăim cu impresia că numai noi suntem cei care deținem adevărul. Din păcate, publicul nu are curaj să cumpere ceea îi place, aceasta fiind regula de aur. A fost o perioadă când publicul de artă era mai sigur și cumpara, dar s-ar putea să asistăm la un reviriment în această direcție.

Mirela Ș.: În ceea ce privește critica de artă, cine era preocupat de prezentarea vernisajelor, de scrierea cronicilor plastice înainte de ’89? Astăzi, cine se mai preocupă de critica de artă din Iași?

Mircea Ș.: Înainte de decembrie 1989, la Conservatorul de Arte din Iași, nu era o secție de specialitate pentru critică de artă, așa încât, pentru cursurile de Estetică a trebuit să vină profesori de la Facultatea de Filozofie. În Iași, în acea perioadă, cel mai cunoscut critic a fost Radu Negru, care era un personaj iubit, un om foarte cult, cu o prezență de spirit desăvârșită, impecabilă. Mulți oameni veneau la expoziții să-l audă pe Radu Negru vorbind; era o plăcere să-l asculți. După 1990, a intrat pe scena artelor plastice, Dumitru N. Zaharia, care este un om interesant, pe care l-am admirat foarte mult, fiind prieten cu artiștii. Înainte de decembrie 1989, D.N. Zaharia abia intra în mediul artistic ieșean, iar mai apoi a cunoscut dorințele ascunse ale artiștilor (înainte de decembrie ’89 artiștii se confesau numai anumitor persoane, nu tuturor), devenind unul din bunii critici de artă care a făcut carieră. Consider că a reușit să se apropie cel mai mult de cerințele unui critic de artă, iar datorită carierei sale universitare îndelungate, fiind decan al Facultății de Arte Plastice și Decorative, a ajuns să cunoască multe din secretele artelor plastice. Ce este de apreciat, este faptul că, tot ce a asimilat, a încercat transmită mai departe noilor generații prin cursurile și cărțile publicate. În 2007, a înființat secția de Istorie și Teoria Artei la Facultatea de Arte Vizuale și Design și sperăm ca absolvenții acestei specilizări să continue demersul necesar. Un artist, dacă este trecut cu vederea de critica de artă, e un artist care nu a îndeplinit criteriile cerute.

Pe domnul Grigore Ilisei l-am văzut ca un adevărat istoric de artă; mă surprind plăcut cronicile plastice pe care le prezintă în cadrul vernisajelor. Dumnealui a venit din domeniul literaturii și, având o mare pasiune pentru arta plastică, a intrat în mediul artistic, realizând impresionante albume de artă. Sunt fascinat de activitatea domniei sale, atât în domeniul literaturii, cât și în câmpul artelor plastice. Iar domnul Gheorghe Macarie vine tot din zona filologiei, fiind specialist în artele clasice. Intrând în contact cu artiștii, domnul Macarie a văzut cum sunt lucrurile și le-a spus pe nume, iar adevărul mai deranjează câteodată. A ales să prezinte numai oamenii cu care a intrat în contact; nu a reușit să cuprindă întregul fenomen artistic ieșean. Eu l-am cunoscut mai îndeaproape și mi-am dat seama că nu este partizanul unor grupuri; el practic a avut curajul să prezinte lucrurile reale. Domnul Macarie s-a remarcat după ce a scris cartea despre arta medievală, foarte apreciată la nivel național.

Domnul Ciucă este un personaj carismatic și cam atât; cred că nu a rezonat cu spiritul timpului în care trăiește.

Mirela Ș.: Iaşul este un important centru cultural, fiind o sursă de talente locale, naţionale, internaţionale, iar în acest spaţiu care este locul artelor vizuale în cultura ieşeană, ce rol au instituţiile de artă în evoluţia şi promovarea artelor vizuale?

Mircea Ș.: Înainte de decembrie 1989 exista Agenția Română de Impresariat Artistic (ARIA), care promova arta romanească: arta plastică, muzica, dansul etc. Nu știu dacă, după 1990, mai există o instituție la nivelul aceleia. Cred că UAPR ar trebui să aibă o direcție în acest sens, dar posibilitățile financiare nu prea există. Există meseria de impresar artistic și, dacă nu ai „nume”, nu prea exiști ca artist. Primăria încearcă prin diverse manifestări să promoveze artele în general (Festivalul Internațional al Educației), dar trebuie un buget mai generos pentru a organiza cât mai multe astfel de evenimente culturale. Filiala Iași a UAPR încearcă, prin expozițiile anuale pe care le organizează (Salonul ArtIS, Atelier 35) sau prin publicarea albumelor de prezentare a membrilor UAPR Iași, să susțină artele vizuale, dar știm că, artele au fost subfinanțate și ca să fim sinceri, arta a fost văzută întotdeauna ca o Cenușăreasă. De-a lungul istoriei, cultura omenirii este foarte bine oglindită în artă; nu putem separa istoria, de artă. Arta este o oglindă, în care societatea se reflectă; ea nu va dispărea, deși sunt mulți care susțin teoria lui Hegel sau Duchamp că arta va muri. Dar, cine a văzut  filmul This is modern art realizat de Matthew Collings, îl va putea vedea pe Marcel  Duchamp, care, după 20 de ani de la declararea „decesului artei”, a spus „(...) și Dumnezeu mai greșește câteodată”.

Mirela Ș.: Este important pentru un artist, un sculptor să expună  lucrări de for public sau să deschidă expoziții pe perioade scurte?

Mircea Ș.: Perioada este delimitată de schimbări istorice majore, așa încât, o statuie poate fi pusă pe soclu și să rămână acolo foarte mult timp. Nu cotest valoarea lucrărilor de mici dimensiuni, pentru că în ele sunt puse în valoare alte calități ale artistului: măiestria cu care compune elementele, îmbină materialele, dar și lucrările de for public au regulile lor, care trebuie respectate pentru că, nu tot ce este frumos poate fi expus în aer liber. De obicei, spațiul mănâncă forma (așa spunem noi sculptorii) este o expresie mai plastică pe care o putem traduce astfel: o lucrare care în interior se vede bine, scoasă în aer liber, pierde din efectele inițiale și pare cu totul altă lucrare, volumele în spațiu deschis au tendința de a se micșora.

Iar eu, ca artist, consider că trebuie să fie un echilibru între activitatea expozițională (expoziții personale, colective) și comenzile de for public. În realitate, este o concurență dură pe comenzile publice, iar un sculptor își dorește să primească o astfel de comandă, pentru a înfrumuseța spațiul public urban și pentru a i se încununa cariera de  artist.

Cred că demersul nostru artistic este de a ne împlini sufletește, de a deveni  oameni mai responsabili în munca noastră, deoarece și latura umană are importanța ei. Maestrul Ion Lucian, unul dintre artiștii de marcă ai teatrului românesc, spunea că, oricât de talentat ai fi, dacă talentul nu este dublat și de un mare caracter, să fii o persoană integră, să fii apreciat de colegi, ceva îți lipsește, nu ești un artist deplin. Personal, consider că sunt încă în procesul de maturizare, care nu s-a încheiat și nu am căderea să pot trage concluzii, mai am de asimilat, de ars niște etape. Probabil că în artă, înțelepciunea vine odată cu experiența, cu vârsta.

Lista ilustrațiilor

Fig. 1. Mircea Ștefănescu – Poarta

Fig. 2. Mircea Ștefănescu – Icar

Fig. 3. Mircea Ștefănescu – Semn

Fig. 4. Mircea Ștefănescu – Bustul lui Mihai Eminescu, amplasat la Orhei, în Republica Moldova

Fig. 5. Mircea Ștefănescu – Bustul lui Mihai Eminescu, amplasat la Orhei, în Republica Moldova

Fig. 6. Mircea Ștefănescu – Expoziția Saloanele Moldovei 2017, Chișinău

Fig. 7. Mircea Ștefănescu – Expoziția Saloanele Moldovei 2017, Bacău

Fig. 8. Expoziția de pictură și sculptură, Liviu Suhar și Mircea Ștefănescu, Sala de Marmură, USAMV, 2012

Fig. 9. Lucrări realizate de Mircea Ștefănescu din cadrul Expoziția de pictură și sculptură, Liviu Suhar și Mircea Ștefănescu, Sala de Marmură, USAMV, 2012

Fig. 10. Mircea Ștefănescu – Expoziția Saloanele Moldovei 2017, Chișinău

Toate drepturile sunt rezervate autoarei, doamnei cercetător științific dr. Mirela Ștefănescu.