Între sticlă și sens: palimpsestul unei priviri interioare

Expoziția ,,Palimpsest de vitralii’’
semnată de artista vizuală Ana-Maria Alexoaie Conachi. Vernisaj la Muzeul Mitropolitan Iași, 12 iulie 2025. Prezentată de conf. univ.dr Oana Maria Nae și prof. dr. Cristina Talpan

Titlul expoziției – Palimpsest de vitralii – articulează o metaforă subtilă, în care se întâlnesc două idei: scrierea care se suprapune și imaginea care se revelează prin lumină. Palimpsestul nu anulează, ci conservă prin rescriere; vitraliul, la rândul său, nu oferă o imagine frontală, ci o construcție fragilă, alcătuită din fragmente de sticlă colorată, modelate de trecerea luminii. Împreună, cei doi termeni definesc o poetică a vizualului stratificat, în care sensul se naște prin transparență, suprapunere și filtrare.

Expoziția Anei-Maria Alexoaie Conachi propune o reflecție plastică în care materialul nu impune, ci sugerează. Vitraliile, alături de sculpturile în sârmă, sunt expuse vertical, fiecare așezat pe un șevalet sobru, într-un spațiu de piatră ce oferă nu decor, ci sprijin. Zidurile Muzeului Mitropolitan din Iași, prin textura lor masivă și mată, accentuează prezența delicată a sticlei colorate. Lumina, atent controlată, proiectează reflexe cromatice pe suprafața zidurilor – nu ca simple efecte vizuale, ci ca extensii firești ale compoziției, continuări într-un alt plan ale gestului artistic.

Sunt  trei lucrări care atrag privirea în mod deosebit  în expoziția Palimpsest de vitralii . Ele formează un ansamblu unitar, gândit nu ca succesiune narativă, ci ca variație tematică pe un registru comun de formă, culoare și lumină. Artista Ana Alexoaie Conachi evită abordările decorative sau ilustrative și lucrează cu o gramatică vizuală bazată pe echilibru, pe tensionarea discretă a conturului și pe densitatea controlată a culorii.

Primul vitraliu se organizează în jurul unui cerc – formă arhetipală, simbol al plenitudinii și al centrului. În interiorul său, două mâini par să susțină o formă abstractă, sugerând o energie în devenire – o aripă, o flacără, un semn. Compoziția e clară, dar nu rigidă; linia este curată, dar nu schematică. Culorile primare – roșu, galben, verde – sunt tratate cu discreție, fără intensități bruște, ceea ce contribuie la o atmosferă echilibrată, aproape meditativă.

Al doilea vitraliu introduce o siluetă feminină, realizată cu o economie de mijloace care accentuează concentrarea formei. Figura este tratată iconic, fără detaliu facial, ceea ce păstrează o ambiguitate deliberată. Compoziția e construită pe un joc de volume curbe și tonuri calde – verde, ocru, albastru – care dau senzația de protecție și interioritate. Albul din zona centrală funcționează ca o rezervă de sens, ca o tăcere în mijlocul imaginii, iar absența elementelor de decor direcționează toată atenția spre tensiunea dintre prezență și absență.

Al treilea vitraliu este, dintre cele trei, cel mai dinamic. Două siluete umane par să se apropie sau să se dubleze într-o compoziție în care verticalitatea este pusă în mișcare prin culoare. Portocaliul și indigo-ul definesc un spațiu al întâlnirii, iar verdele și albastrul acoperă zona aripilor – element care poate fi citit simbolic, dar care funcționează și strict plastic, ca spațiu de relaxare vizuală. Conturul alb desenează nu doar marginile, ci trasează direcții subtile ale privirii. Important este și modul în care lumina reală proiectează lucrarea pe peretele de piatră din spate: reflexul colorat devine o imagine secundară, fluidă, care prelungește creația dincolo de sticlă și introduce un joc fin între material și imaterial.

Toate cele trei vitralii folosesc o estetică relațională și a clarității. Nimic nu este redundant sau ornamentat. Fiecare element – culoare, linie, formă – este gândit în relație cu lumina, care nu e un simplu mediu de activare, ci parte integrantă a compoziției. Artista lucrează cu o înțelegere profundă a specificului vitraliului: un mediu care nu produce imaginea în sine, ci o susține prin trecerea luminii.

În deschiderea expoziției, conf. univ. dr. Oana Maria Nae a reamintit câteva dintre reperele majore ale simbolisticii luminii în cultura creștină medievală, invocând gândirea Sfântului Augustin, a lui Dionisie Areopagitul, dar și figura abatelui Suger de la Saint-Denis – inițiatorul primei mari transformări gotice a spațiului sacru. Pentru Augustin, lumina este condiția vederii interioare; pentru Dionisie, este un principiu ierarhic al revelației, o cale de urcare a formelor vizibile spre ceea ce nu poate fi reprezentat direct. În acest context, vitraliul nu este un simplu obiect decorativ, ci un instrument prin care vizibilul capătă consistență spirituală. Abatele Suger, inspirat de aceste idei, a conceput reconstrucția corului abației Saint-Denis ca pe o „arhitectură a luminii”, în care vitraliile devin puncte de trecere, nu de oprire. Nu decorul îl interesa, ci capacitatea sticlei colorate de a transforma lumina naturală într-o experiență perceptivă și spirituală.

Această moștenire – în care forma și lumina se leagă într-un discurs non-verbal – este prezentă, discret, și în expoziția Anei-Maria Alexoaie Conachi. Fără a recurge la simboluri religioase sau la forme consacrate, lucrările păstrează o disciplină a construcției care le apropie de exercițiul iconarului. Fiecare linie este gândită, fiecare culoare este așezată în raport cu întregul. Nu există presiunea efectului. Este o formă de gândire plastică în care imaginea se construiește prin limitare, nu prin acumulare.

Această abordare poate fi pusă în paralel cu gândirea unor artiști precum Paul Klee, care definea arta drept „a face vizibilul să devină” sau cu observațiile lui Huberman asupra imaginii în mișcare, imaginea care nu e fixă, ci se transformă în funcție de lumină, context, timp. Vitraliile din această expoziție nu au o formă definitivă: proiecțiile lor pe zid creează noi versiuni, în funcție de unghi, oră, poziție.

Poezia nu lipsește, dar nu e declarativă. Într-un vers discret al lui Philippe Jaccottet, se spune: „Uneori lumina nu cade, ci trece.” Această trecere, acest fenomen al unei forme care nu se impune, ci se lasă văzută, poate descrie exact natura lucrărilor Anei Alexoaie Conachi.

Expoziția Palimpsest de vitralii nu formulează enunțuri, ci propune prezențe. Fiecare lucrare deschide o estetică între formă și privire, între culoare și discreția materialului. Nu suntem în fața unor imagini care revendică un înțeles, ci într-un spațiu în care sensul se apropie fără să se stabilească. Ca în paginile palimpsestelor vechi, ceea ce este vizibil conviețuiește cu ceea ce persistă din interiorul nostru, fără ierarhie și fără zgomot.

Gestul artistic al Anei-Maria Alexoaie Conachi pare ghidat de încrederea că imaginea nu trebuie să explice, ci să susțină o formă de prezență. A lucra cu vitraliul, azi, înseamnă a accepta provocarea de a da glas unei tehnici ancestrale, nu prin imitație, ci prin redescoperire. A păstra ordinea fără a o închide. A construi o imagine care nu e doar văzută, ci trăită prin apropiere.

În acest sens, vitraliile nu sunt doar obiecte plastice, ci spații interioare. Ele nu răspund, dar nici nu se sustrag. Rămân deschise – ca o întrebare formulată cu suficientă rigoare încât să nu aibă nevoie de răspuns.