Ipostaze ale identității – o poetică vizuală a sinelui în derivă. Expoziție semnată de artista vizuală Ștefania Șerban

Galeria de Artă Studio 7/9, Iași , vernisaj 04 august 2025

Într-un context vizual tot mai saturat de estetici instantanee și narațiuni superficiale, expoziția Ștefaniei Șerban – Ipostaze ale identității – se impune ca un act de suspendare a privirii, o încercare de a gândi vizual, cu profunzime și luciditate, ceea ce în termeni filosofici am putea numi „ființa în devenire”. Sub coordonarea conf. univ. dr. Ioan Pricop și prezentată de criticul de artă dr. Mirela Ștefănescu, expoziția transformă spațiul Galeriei Studio 7/9 din Iași într-o scenă a reveriei critice, în care figura umană nu este niciodată dată, ci mereu în curs de a se (re)întrupa.

Titlul expoziției funcționează nu doar ca un pretext tematic, ci ca o metaforă. Ipostaza, în sensul său etimologic și teologic, desemnează o formă manifestă a unei prezențe efemere  – o întrupare temporară a ceea ce rămâne, poate, indefinibil. În această cheie, identitatea nu este un nucleu stabil, ci o sumă de apariții și retrageri, o mișcare de pendulare între ceea ce suntem și ceea ce credem că suntem, între imaginea noastră și reflectarea sa în ochiul celuilalt. Paul Ricoeur vorbea despre identitate narativă – acel sine care se construiește prin poveste, prin selecție și montaj. Ștefania Șerban aduce această teorie într-un registru vizual, propunând o iconografie a eului fragmentar, poetic, refractat.

Lucrările sunt distribuite inteligent, construind un parcurs care nu este linear, ci asociativ – un traseu afectiv, aproape proustian, unde detaliile devin declanșatoare ale unor stări. Prima lucrare analitică aduce în prim-plan figura feminină înconjurată de siluete albastre, arhitecturi italiene, vegetație stilizată și ecouri ale Bienalei venețiene. Este, de fapt, un palimpsest vizual al unei identități feminine transculturale, un montaj între afect, memorie și istorie. Roșul saturat și albastrul visător nu se opun, ci colaborează pentru a reda tensiunea dintre apartenență și alienare, dintre visul integrării și realitatea alterității.

Într-o altă lucrare, două personaje masculine sunt juxtapuse într-un spațiu aproape oniric, în care jocul cărților proiectează ideea de destin și mască socială. Este aici o reluare vizuală a teoriei lacaniene a oglinzii: subiectul se constituie în imagine, dar imaginea e întotdeauna parțial străină. Cine e cel din fața mea? Un altul sau  dublura mea? Pictura nu răspunde, ci insinuează.

Un portret feminin, amplu, dizolvat în nuanțe de apă și vegetație, introduce registrul interiorizării. Fața nu e descrisă, ci evocată. Nu este chip, ci stare. În tradiția simbolismului fin-de-siècle, dar filtrată prin sensibilitatea contemporană a picturii digitale glitch, artista își afirmă capacitatea de a transforma figura în stare de agregare emoțională. Pictura devine astfel un act de confesiune mută, un spațiu de suspensie între gând și emoție.

O secțiune aparte a expoziției e dedicată unor ipostaze în care figura umană este înrădăcinată în imaginarul colectiv – costume populare, dansuri, gesturi ritualice. Tânăra dansatoare îmbrăcată în port tradițional, înconjurată de valuri de flori, pare un ecou al feminității arhetipale, dar e filtrată printr-un limbaj al incertitudinii. Chipul estompat, mișcarea întreruptă, fundalul incandescent – toate sugerează o ruptură între ritual și prezent, între mit și realitate. Figura masculină, reprezentată într-un costum folcloric stilizat, e cufundată într-o cromatică aproape incendiară, care nu mai celebrează, ci pune sub semnul întrebării. Artista nu recreează tradiția, ci o problematizează. Ce mai înseamnă astăzi să porți acest tip de imagine? Este ea semn de continuitate sau de dislocare simbolică? Se simte aici ecoul artei lui Corneliu Baba, dar și o subtilă ironie postmodernă.

În contrapunct, două lucrări aduc figura umană într-un context urban: o tânără într-un tren, un bărbat văzut din spate într-un spațiu geometric, artificial. Aceste imagini reiau tema „non-locurilor” formulată de Marc Augé – acele spații de tranzit unde identitatea se suspendă. Personajele sunt prezente, dar în același timp absente. Ele nu comunică, ci așteaptă. Trenul devine o metaforă a eului în mișcare, a sinelui care nu ajunge niciodată la destinație. Iar bărbatul anonim, înconjurat de obiecte fără istorie, pare un alter ego al privitorului contemporan – un ins solitar într-un decor pseudo-ludic.

Într-o lucrare unde o tânără râde larg, cu gesturi dezinvolte, cromatica incandescentă sugerează o tensiune între autenticitate și performativitate. Zâmbetul devine ambiguu: este un semn al bucuriei sau o mască socială? În spiritul lui Goffman, fiecare chip e o „față” – o ipostază în cadrul unui joc teatral de apariții și roluri.

Pictura Ștefaniei Șerban se plasează la intersecția dintre expresionismul afectiv, fauvismul resemantizat și o picturalitate digitală. Stilul este figurativ, dar niciodată ilustrativ; narativ, dar niciodată anecdotic. Culoarea este tratată nu ca fundal, ci ca afect: roșul e ardere, albastrul e uitare, verdele – disonanță. Această viziune amintește de Kandinsky și Rothko, dar și de artiști contemporani care traduc emoția în suprafață și gest.

Figura umană nu e niciodată completă – ci fragmentată, reflectată, dislocată. În acest sens, expoziția funcționează ca o „estetică a oglinzii sparte” – o poetică vizuală a identității ca ficțiune, ca montaj. Fiecare lucrare este o ipostază, dar și o întrebare. Cine suntem, atunci când suntem priviți?

Expoziția Ipostaze ale identității nu propune o sinteză, ci o hartă – una discontinuă, afectivă, poetică. Este un jurnal pictural al clivajului identitar, un atlas al sinelui multiplu, în permanentă revizuire. Fiecare chip, fiecare gest, fiecare culoare participă la această arhivă a emoțiilor trăite și imaginate.

Într-un prezent în care identitatea este adesea simplificată la spectacolul aparenței, iar imaginea se epuizează în clipa consumului, pictura Ștefaniei Șerban restituie privirii funcția sa esențială: aceea de a contempla, de a interoga, de a suspenda sensul. Nu oferă răspunsuri, ci  reafirmă, în limbaj plastic, frumusețea fundamentală a întrebării: cine suntem, când nu mai suntem ceea ce părem?