Istoria Bisericii Ortodoxe Române

Istoria Bisericii Ortodoxe Române este strâns legată de istoria poporului român. De-a lungul secolelor, Biserica a fost un factor fundamental în formarea identității naționale și în menținerea unității spirituale. Deși a trecut prin numeroase provocări politice și sociale, Biserica Ortodoxă Română a reușit să își păstreze identitatea și să găsească cele mai potrivite mijloace pastorale în fața schimbărilor din societate, în prezent reprezentând o instituție de referință în România, cu o contribuție semnificativă asupra vieții spirituale, culturale și sociale a poporului român.

Ortodoxia românească în perioada medievală

Ortodoxia românească şi-a consolidat peste timp o expresie culturală şi socială proprie, ca purtătoare de romanitate în Orient, în comuniune cu Ortodoxia universală, prin stabilirea şi întreţinerea unor relații de frățietate şi comuniune cu popoarele ortodoxe de limbă greacă sau de limbi slave din regiune. Organizarea bisericească atestată pe acest teritoriu în perioada Sinoadelor ecumenice (secolele IV-VIII) a inclus mai apoi episcopiile care au funcționat în cnezatele şi voievodatele din secolele IX-XIII (Muntenia, Moldova, Transilvania și Dobrogea).

Odată cu întemeierea statelor feudale româneşti din provinciile de la sud şi de la est de Carpați, sunt înființate și structuri bisericești în simfonie cu puterea domnitoare, respectiv Mitropolia Ungrovlahiei (în 1359) și Mitropolia Moldovei (în 1401), aflate sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.

În veacurile XIV-XIX, Biserica Ortodoxă din Principatele Române şi-a împlinit rolul misionar şi duhovnicesc printr-o vocație slujitoare în mijlocul poporului dreptcredincios, preocupându-se de educație, cultură şi artă, de opera social-filantropică şi de păstrarea identităţii naționale. Viaţa religioasă din Transilvania a păstrat mereu, prin spiritualitate, limbă şi cultură, legăturile cu aceea din ținuturile extracarpatice. De asemenea, Biserica noastră a întreţinut o permanentă legătură de frățietate cu creștinii ortodocşi aflaţi sub dominaţie otomană şi a sprijinit mănăstiri şi biserici din Țara Sfântă, Muntele Athos şi din întregul Orient. Mitropoliții Ţării Româneşti şi ai Moldovei au stat întotdeauna în legătură cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol şi s-au bucurat de o cinste deosebită în lumea ortodoxă, dovadă fiind şi titlul onorific acordat Mitropolitului Ţării Româneşti de „Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei”, încă din veacul al XVIII-lea.

Biserica Ortodoxă Română în perioada 1859-1944

Revoluția din anul 1821 a deschis o epocă nouă pentru Biserica Ortodoxă Română, Regulamentele Organice pregătind, într-o primă fază, unificarea Bisericilor din Țara Românească și Moldova. Această unificare bisericească s-a realizat după unirea Principatelor Române (1859), printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) din data de 3 decembrie 1864, prin care a fost proclamată „autocefalia” sau „independența” Bisericii Ortodoxe Române și constituirea unui Sinod general al acestei Biserici. În același scop, la 11 ianuarie 1865, s-a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de „mitropolit primat” al Bisericii Ortodoxe Române.

În timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-au luat o serie de măsuri care au dus la schimbări profunde în viața bisericească. Astfel, în anul 1863 a avut loc preluarea de către Statul Român a averilor mănăstirești, ceea ce a însemnat creșterea în anii următori cu 25% a bugetului de stat prin veniturile pe care acele posesiuni le aduceau. Preluând toate veniturile, Statul și-a asumat și acoperirea cheltuielilor de întreținere a școlilor și a așezămintelor medicale și sociale ale Bisericii. Principiul asumării cheltuielilor aferente activității de cult a fost aplicat deficitar, suferind mai multe modificări de-a lungul ultimilor 150 de ani. Într-o primă fază, din cauza nerespectării de către autorități a obligațiilor legale decurgând din Legea comunală din 1864, s-a produs o degradare masivă a patrimoniului eclesiastic, însoțită de reducerea numărului de preoți și monahi, ca urmare a privațiunilor la care aceştia au fost supuși.

Actul Unirii Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu România în 1918, prin care s-a creat statul român unitar modern, a dus și la o serie de prefaceri în viața Bisericii. După 1918, statul a preluat – mai cu seamă în Transilvania – multe din atribuțiile care reveneau până atunci Bisericii (de pildă, în domeniul învățământului), rolul ei limitându-se de acum înainte mai mult la probleme spirituale. Ierarhii din provinciile unite cu Țara Mamă au intrat în componența Sfântului Sinod, iar la 18/31 decembrie 1919, în scaunul de mitropolit primat a fost ales transilvăneanul Miron Cristea, până atunci episcop de Caransebeș, unul din susținătorii fervenți ai Marii Uniri.

La 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, precum și ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh. La 25 februarie 1925 a fost promulgată Legea pentru înființarea Patriarhiei Române, la 6 mai 1925 au fost promulgate Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, cu aplicarea principiilor Statutului Organic Șaguna, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc investitura și întronizarea primului patriarh, Miron Cristea (1925-1939).

Biserica Ortodoxă Română în perioada 1944 - 1989

După anul 1944, Biserica a fost înlăturată treptat din viața statului. În 1948, odată cu instalarea în România a regimului comunist, învățământul religios a fost eliminat din școli, s-au interzis slujbele în spitale, azile și cazărmi, au fost suprimate unele dintre periodicele bisericești ale eparhiilor, au fost desființate multe instituții de învățământ teologic, s-a interzis catehizarea tineretului. Curând după 1944, peste o mie de preoți ortodocși  au fost arestați, aruncați în închisori, trimiși în lagăre de muncă forțată la canalul Dunăre-Marea Neagră (unii au murit acolo, iar cei mai mulți au fost eliberați abia în 1964). Între cei aruncați în închisori, se numărau și teologi de mare prestigiu, ca Nichifor Crainic, Ioan Savin, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) și mulți alții; câțiva preoți ortodocși au fost împușcați. Fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte, în contumacie (†1964, în Franța). În 1959 au fost desființate un număr însemnat de schituri și mănăstiri, sute de călugări și călugărițe au fost scoși din ele în mod brutal și trimiși în familiile lor sau în fabrici de către organele de stat.

La 4 august 1948 a fost publicată Legea pentru regimul general al Cultelor, prin care era menținut sistemul de culte recunoscute, însă cu unele adăugiri de sorginte sovietică. La 19-20 octombrie 1948 Sfântul Sinod a votat un nou Statut pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat apoi și de Ministerul Cultelor, amendat ulterior prin mai multe hotărâri sinodale. Pe baza acestui Statut, Biserica Ortodoxă Română, în pofida tuturor limitărilor impuse și a restricțiilor abuzive exercitate asupra ei, a reușit să-și mențină autonomia, să-și desfășoare activitatea proprie și chiar să-și întărească poziția în societate cu prețul a numeroase jertfe din partea ierarhilor, preoților și credincioșilor.

Biserica Ortodoxă Română după anul 1989

Evenimentele din Decembrie 1989 au adus o seamă de schimbări, nu numai în viața politică și socială a țării, ci și în domeniul vieții religioase. Imediat după derularea acelor evenimente, ținând cont de noile condiții de libertate și democrație din țara noastră, Sfântul Sinod a reconfirmat în anul 1990 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1948, eliminând toate prevederile impuse abuziv ce contraveneau principiilor de libertate și autonomie bisericească.

După căderea regimului comunist, Biserica Ortodoxă Română a fost pusă în fața unor provocări noi, însă relația între stat și culte a revenit la aceleași coordonate antebelice ale sprijinului statului și cooperării în activitatea culturală, socială și educațională, toate acestea fiind consfințite în Constituția României (1991 şi 2003) și în Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor (2006). Ținând cont de noile reglementări legale, în anul 2008 a fost aprobat un nou Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, care a fost ulterior amendat prin mai multe hotărâri ale Sfântului Sinod.

Astfel, în perioada de după 1989, au fost reînființate unele eparhii desființate în 1948, s-au înființat noi eparhii în țară și diaspora, alte eparhii au fost ridicate la ranguri superioare, s-au redeschis mănăstirile și schiturile desființate în mod abuziv în 1959, s-au înființat noi așezăminte monahale și s-au construit ori renovat sute de lăcașuri de cult.

În plan cultural, au fost înființate noi instituții de învățământ teologic, atât la nivel liceal, cât și la cel universitar, învățământul teologic superior fiind încadrat în Universități de Stat și reorganizat pe diferite specializări. Au apărut o serie de noi publicații periodice, lucrări noi de teologie, au fost înființate studiouri de radio și televiziune ale Bisericii, ca parte a Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române.

Potrivit actualului Statut, „Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mănăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice” (art. 1).

Surse: https://patriarhia.ro/, https://www.facebook.com/trinitastv/.