La un taifas livresc: jurnalista Amalia Vasilescu în dialog cu scriitorul Călin Pintea.

În lumea contemporană, să mergi la terapie a devenit ceva firesc, discuția cu un psiholog fiind un must pentru suflet și minte. Scriitorul Călin Pintea, însă, ne propune un alt tip de dialog terapeutic, unde vindecarea se face prin bucuria de a cunoaște și de a înțelege în profunzime cultura și arta. În rândurile de mai jos, puteți citi un interviu în exclusivitate, realizat de Amalia Vasilescu, în care autorul ne-a destăinuit de ce e necesară o „Terapie prin cultură”, de ce a ales ca vocea personajului său principal să fie una feminină și ce mesaj se ascunde printre rândurile noului său roman!

A.V.: Este de știut că bărbații și femeile gândesc și reacționează diferit în fața acelorași probleme. Oamenii de știință spun că totul se explică prin dispunerea conexiunilor nervoase din creier. Dumneavoastră, însă, în cartea „Terapia prin cultură”, aveți ca personaj principal o femeie și redați exact trăirile emoționale care o caracterizează. Cum ați reușit să vă puneți în pielea ei?

C.P.: A vorbi sau a scrie despre eternul feminin este o provocare extrem de pretențioasă pentru orice condeier și necesită o implicare deosebită în acest spectru afectiv, dar, în același timp, demersul aduce un nesaț miraculos în călătoria printre papilele sufletului. De fapt, ce poate fi mai frumos decât să expui într-o ramă împletită din cuvinte, delicatețea prințesei lacrimilor, dar și a surâsului?

A.V.: Și, totuși, nu ați simțit pe parcurs că devine tot mai complicat de redat, în mod cât mai autentic, desigur, eternul feminin?

C.P.: A fost frumos. Nici nu putea fi altfel, câtă vreme am luat calea inimii. Mi-am propus să scriu despre femeia-floare, iar ca să pot face asta, m-am preschimbat într-o petală și am intrat în intimitatea unei flori. Restul... a fost ușor.

A.V.: Cu toate ingredientele culturale, „Terapia...” este și (sau mai ales) un roman de dragoste. Oare mai avem nevoie astăzi de asemenea lecturi?

C.P.: Eu spun că da. Iubirea este combustia interioară care ne grădinărește visele și intensifică pulsațiile inimii, așa că poate ar trebui să vorbim ceva mai des de ea. „A ști, pentru a putea”, spunea Courbet, neîntrecutul maestru al penelului, invitând la cunoașterea sentimentului primordial pe care s-a întemeiat lumea. Îndrăznesc să sugerez că n-ar fi rău să îi urmăm chemarea, iar mai apoi, odată ce vom fi aflat, să cercetăm sub ce formă calea ne-a împrospătat viața.

A.V.: Credeți că rolul principal al scriitorului este de a descătușa pulsațiile inimii?

C.P.: Nu neapărat. Ar fi nedrept să subestimăm operele filozofice, scrierile științifice sau literatura despre dezvoltarea personală, atât de prezentă în preocupările multora. Dar... totuși, a zugrăvi metafora supremă este o șansă de a culege flori din călimară și un obiectiv de neratat pentru acei mânuitori ai condeiului care înțeleg că atunci când iubirea nu ne va mai fi de folos, ne vom afla negreșit în fața neantului. Senzația mea este că trăim într-o lume aflată în derivă. Cine o salvează? Probabil pentru fiecare tipologie există un anumit tip de salvator și cred... sper... că mai există oameni care au nevoie de scriitori ca să-și salveze visele.

A.V.: De ce consideră Maria - eroina principală a cărții - că „viața este o sală de așteptare”? Ce anume așteptăm de la viață?

C.P.: Poate în primul rând să ni se împlinească visele, mai ales dacă și credem în importanța lor. Firește, este bine să le venim în întâmpinare, dar uneori ceva lipsește și trec ani buni (la fel ca în cazul Mariei) până să descoperi înțelesuri simple, spre exemplu că este mai puțin important ce ai de la viață, câtă vreme pe cine ai alături este fundamental.

A.V.: Ce înseamnă „să numeri florile din grădină și nu frunzele trecute”?

C.P.: Să te bucuri de toate darurile primite, din tot sufletul și din toată inima, lăsând deoparte lucrurile care te-au umbrit. Să-ți împletești din gânduri albe fiecare dimineață, cu privirea însetată de lumină. Cred că fericirea se cultivă și depinde în bună măsură de modul prin care îi facem loc în preocupările noastre de fiecare zi. Odată ce am găsit-o, trebuie să-i împletim un cuib tihnit la sânul nostru, să o ocrotim, fiindcă fericirea este similară cu suflul interior: dacă ți se sting pulsațiile cordului, îți moare corpul; dacă pierzi fericirea, îți moare sufletul.

A.V.: Ce (cine) este o „poezie în mișcare”?

C.P.: Înainte de toate, viața. Depinde doar de noi să îi sorbim nesațul, făcând din cât mai multe clipe prilejuri de sărbătoare. Rețeta este simplă: iubește și vei fi mult-iubit.

A.V.: Ați folosit o propoziție care mi-a stârnit interesul și aș dori să o nuanțați: „La fel ca rugăciunea, cultura este tot o formă de trezie”.

C.P.: Atât rugăciunea, cât și cultura veghează tainic asupra sufletului. Le putem simți parfumul, ocrotirea și mai ales răbdarea cu care ne învață să convertim timpul în valoare. Ambele sunt, de fapt, hlamide afective cu care ne putem învălui când afară plouă, iar cerul este acoperit de nori. Trezvia - ne învață Părinții neptici - este o stare continuă de iluminare și pază a minții. Pentru a fi grădinar de seninătate (asta însemnând să altoiești pe ramul preocupărilor zilnice atât mugurii spiritualității, cât și inflorescențele culturale), trebuie să ai trezvie, adică priveghere, vigilență, privire larg deschisă către poiana inimii. Această stare este încredințarea că atunci când toate ușile se vor închide în urma noastră, vom putea vedea deschisă cea mai luminoasă fereastră a cerului.

A.V.: Personajul principal este o femeie, o Lady Bird care nu și-a construit cuib pentru că și-a rătăcit visele. Ce credeți că ar trebui să facă o femeie pentru a-și urma visele?

C.P.: Uf, m-ați prins nepregătit cu această întrebare. Răspunsul clasic este că ar trebui să creadă cât mai mult în ea însăși, dar, în subsidiar, mai întrevăd câteva ingrediente care pun aripi viselor: recompunerea lăuntrică, setea de albastru, nevoia de zbor, chiar și abandonul în tihna unui moment de răgaz. Și cu tot riscul de a fi admonestat, aș mai adăuga un mijlocitor: bărbatul. Da, rolul său este secundar, însă întărește faptul că femeia trăiește din și cu iubire. Este o floare ce trebuie udată; uneori, cât de bine este să ai un grădinar la casă!

A.V.: Dacă ați fi pus în situația de a-i explica unui tânăr pentru ce este bine să citească, ce i-ați spune?

C.P.: Pentru că universul cărților este cel mai catifelat loc unde se împletesc cuvintele cu visele. Fiindcă pentru o bună digestie a provocărilor cu care ne confruntăm, doctorii de suflete recomandă nutriția culturală ca hrană pentru fiecare zi. Datorită faptului că pe măsură ce întorci paginile, descoperi o peisagistică a inimii aflate în sărbătoare și, cumva, devii mai luminos. Aș mai adăuga faptul că până și în gașca de la bloc cultura face cu adevărat diferența, nu hainele, nici ceasul de pe mână, oricât ar fi de strălucitor. Ținând cont de toate astea, nu merită să citești?

A.V.: Un ultim gând, la sfârșitul taifasului nostru?

C.P.: Gândul mă duce la faptul că trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a iubi mai mult, știind că putem pierde unele lucruri dragi, însă dacă le-am iubit cu adevărat, iubirea se va întoarce la noi într-o altă formă. Cultura nu este o excepție de la încredințarea asta.