Legile premiilor literare

În timpul pandemiei am văzut pe Netflix serialul Friends. Am râs, și nu puțin, la absolut fiecare episod. Într-unul dintre ele, Joey, actorul, e nominalizat pentru un premiu. Înainte de ceremonie, exersează două roluri: pe cel al învingătorului, cu un zâmbet uimit și firește, sănătos, și pe cel al învinsului care afișează un zâmbet admirativ, aparent sănătos și el, însoțit de aplauze fair play. Numai că, atunci când premiul e luat de un rival, Joey își uită rolul, expresia îi devine feroce, iar de aplauze nu poate fi vorba cu pumnii strânși. Desigur, e filmat tocmai când se strâmbă.

În fiecare an, de obicei la începutul toamnei, premiile fac să palpite scriitorii, uniunile de creație și, în caz că e ceva important, publicul. Spre deosebire de acesta din urmă însă, pentru scriitor nu există premii neînsemnate, nici măcar cele pur simbolice, cu strângere de mână și atât. Am dedicat premiilor românești un amplu capitol în cartea mea despre prejudecăți literare. Între timp, am primit și premii, am fost și în jurii. Așa că nu mi-a fost greu să pastișez acum legile lui Murphy aplicate la acest subiect. Trebuie luate cum grano salis.

Legea Ecleziastului, a vremurilor:

Toate atârnă de vreme și de împrejurări.

Legea faimei, a lui Seneca: 

Unii au faima, iar ceilalți o merită.

Legea etern valabilă a lui Angelus Silesius (sec. XVII):

În zilele noastre, aproape că se scrie mai mult decât se citește. 

Corectură pentru secolul XXI: În zilele noastre, cu siguranță că se scrie mai mult decât se citește. Observație: legea îi cuprinde și pe membrii juriului.

Legea succesului, a lui Joseph de Maistre, 1807:

Succesul singur nu dovedește nimic. (Precizare necesară: Insuccesul singur nu dovedește că meritai tu premiul.)

Legea proporționalității, a lui Joseph de Maistre:

Faima cărților (cu excepția, poate, a celor scrise de matematicieni) depinde de puterea națiunii care a dat un autor.

Legea banilor, a lui E. Lovinescu (care a propus schimbarea denumirii premiilor literare):

Ajutoare, nu premii!

Legea naivilor, a lui Mihail Sebastian:

Nu-mi iert că am avut o clipă naivitatea să cred că jocul ăsta e serios.

Legea lui DA, a lui Eugen Ionescu:

Premiile S.S.R.-ului sunt delicioase. Mie îmi plac. Scriitorii le merită și publicul își merită scriitorii.

Legea „mulți, dar proști” a lui Constantin Noica:

Cine știe dacă țara noastră n-are prea mulți premianți!

Legea lui G. Călinescu despre abonații la premii:

Dorința scriitorului de a deveni șlagăr.

Legea „Amintiți-vă de 1932!”, a lui Michel Tournier:

Ce e lăsat pe dinafară e mult mai valoros decât ce se premiază. Corolar: ce nu ia nici un vot e cel mai valoros. (1932 e anul în care romanul Călătorie la capătul nopții de Céline era învins, la Goncourt, de Lupii lui Guy Mazeline). Iar în 1951, Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar nu lua nici un vot).

Legea dezgustului, a lui Cioran:

Premiile, la Paris, au devenit o întreprindere. Corolar: „Am fost dezgustat de spectacolul premiilor la Paris, de faptul că toți scriitorii făceau imposibilul ca să aibă un premiu”.

Legea mânjilor, a lui Livius Ciocârlie:

N-aș vorbi de presiuni, ci de târguieli. Fiecare membru din juriu are mânjii lui.

Legea „totul se transformă” a lui Livius Ciocârlie:

Când ești încă tânăr, nesigur pe ce scrii, premiul e un balsam. Mai târziu e numai vanitate.

Legea combinațiilor, a lui Maurice Nadeau:

Există diverse „combinații cu editorul, există manevre de culise pe bază de prietenii, e limpede”.

Legea lui „nu e pentru tine!”, a lui Maurice Nadeau:

Premiul nu e atât pentru autor, cât pentru public.

PS: Dragi prieteni, nu uitați să exersați cele două roluri!

Sursă foto: https://friends.fandom.com/wiki/The_One_With_Joey%27s_Award