Metafizica impasului. ,,Deus ex machina”, expoziție semnată de artistul vizual Adrian Stoleriu

Expoziția „Deus ex machina” semnată de artistul vizual Adrian Stoleriu, deschisă la Centrul de Artă Contemporană „Baia Turcească” din Iași, prezentată de Prof. univ. dr. Cristian N. Ungureanu - prorector la UNAGE Iași,  de Prof. univ. dr. Laura Codrina Ioniță – FAVD UNAGE Iași și de Lect. univ. dr. Maria Bilașevschi – președinta UAPR Filiala Iași, propune o analiză vizuală a fragilității umane într-o epocă tensionată și discontinuă, confruntată cu crize larg mediatizate și cu fracturi morale tot mai accentuate. Într-un moment în care lumea își caută repere și soluții, artistul recurge la o temă veche, preluată din tragedia antică: apariția providențială a zeului menit să rezolve impasul. Dar, spre deosebire de finalurile spectaculoase ale tragediilor lui Euripide, acum se inversează mecanismul: zeul nu mai vine.

            Umberto Eco arăta că „divinitatea intră în scenă doar atunci când ceea ce este omenesc nu mai poate duce conflictul la capăt” (Umberto Eco, Șase  plimbări prin pădurea narativă, 1994). În „Deus ex machina”, această apariție este amânată, suspendată, dar nu definitiv inaccesibilă, expoziția lăsând loc speranței și luminii. Unul dintre cele mai tulburătoare registre simbolice activate este acela în care inocența — figurată prin copilul flămând — își înalță mâinile nu către o divinitate transcendentă, personală sau moralmente implicată, ci către o zeitate antică egipteană, reprezentată într-o postură hieratică, rigidă, impasibilă.

            Alegerea este elocventă: în imaginarul Egiptului faraonic, zeii sunt adesea puternici, cosmici, dar îndepărtați, preocupați de ordinea lumii, de echilibrul cosmic și nu de drama individuală. În această cheie, copilul nu se adresează Dumnezeului creștin al compasiunii, ci unei forțe arhaice, impersonale, un principiu, mai degrabă, decât o prezență relațională. Contrapunctul dintre gestul implorator și indiferența zeului accentuează ceea ce Paul Ricoeur numea „scindarea dintre suferință și sens” (Paul Ricoeur, Finitudine și vinovăție, 1994). Copilul, în limitele sale biologice, cere doar hrană — elementarul, minimul, ceea ce definește condiția umană în fragilitatea ei primară. Dar răspunsul nu vine. Zeul egiptean, fixat într-o gestică atemporală, tipică iconografiei faraonice, rămâne de  neatins, lipsit de privire și, implicit, de responsabilitate. Această tensiune iconologică — între „cererea vitală” și „tăcerea zeului antic” — trimite la reflecția lui Mircea Eliade: „divinul arhaic nu este mereu salvator; el este, înainte de toate, ordonator al lumii” (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, 1981). Artistul pune în scenă exact această indiferență cosmică, această absență a răspunsului, transformând-o într-un instrument critic adresat prezentului.

            În acest context vizual, înfometarea copilului devine o metaforă pentru abandonul uman într-o lume dominată de forțe impersonale, fie ele economice, politice sau militare. Imaginea nu este o scenă de devoțiune, ci este mai degrabă una de ruptură simbolică: omul contemporan, asemenea copilului, se adresează unor „zeități” care nu pot răspunde — sisteme, ideologii, structuri de putere indiferente. Prin această alegere iconografică, artistul subliniază ceea ce Hannah Arendt descria drept „impersonalitatea răului structural” , răul care nu mai are chip, nu mai privește, nu mai ascultă. Artistul nu acuză zeitatea antică în sine; el o folosește ca metaforă plastică a distanței dintre nevoia umană elementară și mecanismele impersonale ale violenței contemporane.

            În contrapunct cu această fragilitate, se introduce figura împăratului — un Cezar simbolic, desprins din iconografia autorității absolute. Cezarul nu privește, nu răspunde, nu se implică. Este un personaj al tăcerii și al imunității morale. Hannah Arendt observa că „puterea care nu răspunde devine o formă de violență simbolică” (Hannah Arendt, Între trecut și viitor, 1998). Această idee se reflectă fidel în tensiunea vizuală propusă de Stoleriu. Pe de o parte, oamenii, copiii care cer ajutor, atenție, pe de altă parte, autoritatea care nu vede, nu aude, nu răspunde. Michel Foucault sugera că „puterea este cu atât mai eficientă cu cât rămâne nevăzută” (Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi, 1997). Aici, însă, puterea este vizibilă tocmai pentru a fi confruntată: o autoritate figurativă, inertă, simbol al unui sistem care a pierdut contactul cu omul.

            O altă linie de profunzime a expoziției o reprezintă evocarea episodului David și Goliat. Chiar dacă nu apare direct, întâlnim în lucrări indicii ale acestei paradigme fundamentale a raportului dintre vulnerabilitate și forță. Interpretările moderne ale episodului, precum cea a lui Paul Ricoeur, subliniază că „lupta lui David nu este triumful forței divine asupra celei umane, ci figura unei etici a curajului în fața disproporției” (Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, 2000). Aici însă, în loc de victorie, avem tensiunea. În loc de finalul mitic, artistul rămâne în interiorul conflictului. Această suspendare transformă mitul într-o problemă actuală: cum se mai poate confrunta fragilitatea, precaritatea cu structurile disproporționate ale puterii contemporane?

            Stilul expoziției — alb-negru, contururi ferme, gestualitate puternică — creează un spațiu vizual auster, aproape ascetic. Această austeritate nu are rol decorativ, ci funcție morală. Umberto Eco nota, în alt context, că „formele reduse la esență pot deveni mai puternice decât imaginile complexe” (Umberto Eco, Opera deschisă, 1984). Lucrările din „Deus ex machina” confirmă această idee: simplificarea devine intensificare. Asemenea expresioniștilor germani, artistul  elimină orice ornament pentru a pune în prim-plan tensiunea etică. Liniile sunt tăioase, compozițiile tensionate, iar scenele par să păstreze urmele unui conflict interior.

            În discursul de la vernisaj, Adrian Stoleriu afirma: „V-am adus urâtul pentru a vi-l transforma în frumos, pentru a vă reda speranța.” Afirmația se înscrie direct în linia deschisă de Karl Rosenkranz, care considera că „urâtul devine estetic atunci când face vizibil un adevăr pe care frumosul l-ar ascunde” (Karl Rosenkranz, Estetica urâtului, 2011). Urâtul nu este prezent în expoziție ca fetiș al dezordinii, ci ca mijloc de expresie pentru a arăta ceea ce societatea refuză adesea să vadă: suferința, disproporția, vulnerabilitatea, indiferența. Forma vizuală devine astfel o „poartă a adevărului”, o cale prin care realitatea se face vizibilă fără filtre.

           

În cele din urmă, ceea ce propune artistul vizual Adrian Stoleriu, nu este un apel la miracol, nici o implorare a unei intervenții din altă parte, ci o interogație profundă asupra locului nostru într-o lume în care transcendența pare să fi devenit o prezență retrasă. Expoziția nu caută să restabilească spectacolul antic al zeului coborât în scenă, ci să dezvăluie neliniștea dintre două lumi: lumea omului, sfâșiată între fragilitate și luciditate, și lumea divinului, rămasă într-o prezență prin absență, ca o voce tristă a istoriei. În această distanță — niciodată deplin închisă, niciodată pe deplin traversată — se află sensul întregului demers artistic. Artistul sugerează că adevărata intervenție nu este aceea care vine din afară, ci aceea care se naște în noi, în chiar momentul confruntării cu imaginile violenței, ale durerii, ale abandonului. Această „teologie a absenței” amintește că, uneori, zeul nu se arată nu pentru că nu ar fi, ci pentru că lumea este chemată să-și asume, fără intermediar, propria metamorfoză. Deus ex machina nu invocă mântuirea, ci responsabilitatea. Nu promite o ieșire miraculoasă din impas, ci invită la o relectură a condiției umane în lumina unui divin care tace, dar care, tocmai prin tăcerea Lui, ne obligă să ascultăm mai atent ecourile fragilei noastre existențe. În fața acestor lucrări, privitorul descoperă că transcendența nu a dispărut: s-a retras în intervalul dintre gest și înțeles, dintre strigăt și răbdare, dintre ruină și reînviere. Poate că acesta este mesajul cel mai subtil al expoziției: acolo unde nu mai coboară niciun zeu, acolo unde mecanismul salvării rămâne suspendat, începe spațiul în care omul poate redeveni creator al propriului destin. Iar arta — această formă tăcută de rugăciune a lumii — ne reamintește că, în lipsa miracolelor, rămâne totuși posibilă o altă formă de ridicare: aceea în care frumusețea se naște din confruntarea cu ceea ce a părut de nesuportat.