Mihai Eminescu: „Nu cunosc mândrie mai mare decât să fii român”

Mihai Eminescu se mută de la Iași la București, la invitația lui Titu Maiorescu, ca să își facă un rost. Acesta îi trimite o scrisoare și banii necesari pentru drum. „Orașul Bucuriei”, în care a trăit o bună parte din viață poetul, când a lucrat la ziarul “Timpul”, alături de I.L. Caragiale și Ioan Slavici, trăia încă sub vraja romanțelor și a valsurilor, era destul de mic ca întindere. Cu străzi neregulate și case cu un etaj înconjurate de o grădină, arăta ca o „savană de grădini”, după cum îl descrie Paul Morand în a sa carte despre București. Viața scumpă și banii puțini îl determină pe poet să locuiască în cele mai înghesuite spații, pe care nu le-ar preferat nimeni. Locuiește într-un pod al unei vechi case, apoi se mută într-o chilie prăfuită, apoi într-o mansardă igrasioasă. Într-o zi, norocul îi surâde.

Acasă la Slavici Ioan Slavici locuia cu familia sa într-o casă mare, boierească, care se afla în Piața Amzei, la nr. 6, peste drum de intrarea de la Teatrul „Ion Creangă” de azi, nu departe de piață. În curte mai avea un corp de clădire cu niște camera nelocuite. Una dintre camera avea o fereastră ce dădea spre piață.  De acolo, indiferent de anotimp, se putea observa zilnic, spectacolul colorat al pieței și al precupeților.

Doamna Slavici, o femeie miloasă și bună, îi oferă un spațiu de locuit fără să-i ceară chirie și îl ajută pe Eminescu să se mute din mansarda igrasioasă, de pe strada Cosmonauților (din Piața Lahovary de azi), de unde privea melancolic peste coroana salcâmilor în asfințitul, dinspre Grădina Episcopiei (din zona Ateneului Român), în casa ei.

În spațiul cu două încăperi din curtea casei Slavici, utilat cu o masă de brad, nişte rafturi cu cărţi, un pat din topor, câteva scaune, un cuier şi, în loc de dulap, o ladă mare, își instalează autorul „Sărmanului Dionis”: cărți, manuscripte [manuscrise], ciubote vechi, lăzi roase de șoareci și molii, populate la încheieturi cu diferite naționalități de ploșnițe, ibricul de cafea și niște haine vechi.

E locul unde se adună toţi amicii lui Eminescu, după programul de la redacţie al poetului, la taifas printre cafele, nori de fum de ţigară, până la cântatul cocoşilor de a adoua zi. Lecturau, vorbeau, povesteau despre una, despre alta. O dată pe săptămână, vinerea, se adunau toți în salonul casei lui Titu Maiorescu, unde avea loc serata literară a „Junimii”. Tot acolo, Caragiale se interesa de muzică, balet, arhitectură, pictură, de tot ce era frumos în artă și scriitură.

În casa familiei Slavici, mediul e cald, prietenos și prielnic. Nu mai duce grija banilor de chirie, căci are un acoperiș deasupra capului, poate să scrie. În felul acesta, „Luceafărul” poeziei românești dă viață poeziilor: „Povestea codrului”, „Singurătate”, „Atât de fragedă”, „Pe aceeași ulicioară”, „Mai am un singur dor”. Și toate „Scrisorile” apar tot acum.  

Uneori, seara, în lumina felinarelor, Eminescu pășea timid și nostalgic prin București. Se îndrepta spre strada „Cometei”, care era o uliță patriarhală cu stejari și plopi, cu multe case și grădini îngrijite și frumoase. (Se afla în zona ASE-ului de azi.) Printre copacii înalți și fără soț, - transfigurați în romanța „Pe lângă plopii fără soț”-, poetul își plimbă amărăciunea din suflet și dragostea neîmplinită ce o avea pentru Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca, verișoară cu I.L. Caragiale.

Ioan Russu Șirianu (tatăl lui Vintilă Russu Şirianu), avea 18 ani când l-a cunoscut pe autorul „Luceafărului”, acasă la Slavici. Când întâia oară mă aflam în faţa lui Eminescu, m-a străbătut un cutremur, în orele acelea de iureş, în sufletul meu, n-am băgat de seamă grozava <<orânduială>> din camera lui Eminescu. Nici n-am simţit mirosul de acru şi tutun, nici n-am văzut mucurile aruncate pe podele, nici motocoalele de hârtii… L-am văzut numai pe Eminescu. M-am spălat, mi-am desfăcut bocceaua. <<Aşadar, tu eşti fiul surorii lui Ioanici – aşa-i spunea Eminescu lui Slavici – şi semeni cu un cioban>>. Din acea clipă tot aşa mi-a spus: <<ciobane>>. Eram ca un fluture de noapte care s-a izbit, subit de o lampă mare…

Nepotul lui Slavici venise la Bucureşti pe jos. În opinci, cu traista în spate cu brânză, slănină și ceapă, traversează tot  Ardealul pentru a găsi de lucru în capitală.  Familia Slavici nu era acasă când nepotul ajunge în oraș. Eminescu îl poftește să ia un loc, face două cafele mari, apoi stau de vorbă.

Ioan Slavici își întâmpină încruntat nepotul, comunică fulger despre ceva, îi arată odaia unde o să stea, oferindu-i ca pat, o laviţă pe hol, sub fereastra camerei poetului. Până în zori, lampa lui Eminescu nu se stingea. Nici el nu se liniştea. Se auzeau paşii pe podeaua veche, scormonitul prin lăzi, o carte căzând, zgomotul maşinii de cafea când măcina boabele. Şi tusea.

Nepotul lui Ioan Slavici îl descrie pe Eminescu, ca fiind de statură mijlocie, puţin adus de spate, nu prea înalt, păr negru dat pe spate şi lung, cu mustaţă stufoasă, un chip palid şi o privire adâncă şi tristă. Avea o frunte înaltă luminoasă, ochii mari fierbinţi cu luciri de cărbune, cu buze pasionat arcuite.

Chiar de a doua zi, Slavici şi Eminescu îl iau pe Ioan Russu-Şirianu în redacţia ziarului „Timpul”, ca ucenic, fără salariu. În redacție, se ocupă de arhivă, scrisori, își îmbogățește cultura generală. În redacție se vorbește despre gramatică, literatură, istorie.

Bate vântul prin patul tău, <<ciobane>>, aşa-i? zice Eminescu lui Şirianu. Era o toamnă rece, cu vânt turbat, noaptea nu se putea dormi afară. Fără să ştie unchiul, poetul îi lua laviţa prin fereastră seara şi-l instalează pe nepot în camera lui, lângă sobă. Dimineaţa scoteau laviţa pe fereastră. Aşa, au urmat multe nopţi, în care au adormit în aceeaşi încăpere, Mihail Eminescu şi Ioan Russu Șirianu, la familia Slavici acasă.

În redacția „Timpul” de la București Ziarul „Timpul” din București îşi avea redacţia într-o casă boierească spaţioasă, într-o cameră nu prea plăcută, cu tavan înalt, cu ferestre mari, pe unde lumina inunda încăperea. Era anost, prăfos, cu mobilă veche și aer de magazie, locul unde Slavici, Eminescu şi Caragiale îşi uneau hărnicia și talentul pentru publicaţia de atunci.

În faţa ferestrei se aflau două birouri lipite, față în față. În partea opusă, o masă lungă de brad, la care lucra Eminescu. În colţ, un birou mic al lui Caragiale. Fusese mobilă de soi, dar se învechise şi se legăna, deoarece Caragiale apăsa necontenit cu bărbia în palmă şi cotul stâng pe masă, greu, pe-o parte, atunci când citea articolele altora, le corecta şi le comenta. Sau scrijelea cu unealta de scris pe birou, când nu găsea un cuvânt potrivit sau era nervos.

Slavici îl cunoaște pe I.L. Caragiale prin Eminescu în perioada Războiului de Independență de la 1977.  De atunci își dorește să-l aducă în redacție.

În „Amintiri despre Caragiale”, Slavici povestește despre cum era o zi în redacție: Nu doară că ne sculam pe la zece și ne pomeneam la reacțiune pe la amiazăzi, nici că tăiam cu foarfecile ori dădeam fițuică după fițuică manuscript indescifrabil. Eram în păr pe la opt, ba adeseori chiar pe la șapte și aduceam fiecare în buzunar manuscript curat și citeț, căci Eminescu mai era, pe lângă toate celelalte, și de părerea că slova proastă strică efectul. Mai aveau însă zețarii să aștepte până ce ajung să puie mâna pe manuscriptul cel frumos. Luaserăm, adică Eminescu și eu, încă de la Viena, obiceiul de a citi tot ceea ce, fie unul, fie altul, avea de gând să publice, și eu îi citeam ceea ce a scris el, iară el îmi citea ceea ce am scris eu. (…)

Despre Eminescu scrie că: era un om de fire duioasă, care toate le făcea din iubire către alții. Dacă i-ai fi tăiat o rană adâncă și-ai fi zgâriat în același timp pe altul, el ar fi alergat sângerând să pună plastru pe zgârietură. Era flămând, zgribulea de frig, umbla jerpelit și-i lipsea adăpostul, și se văieta că atâți și atâți se zbat în luptă cu grele nevoi. Durerile lui  erau durerile obștești, iar nemulțumirile lui erau gândul înălțat, inimă curată, cerul senin, câmpul verde, poiana-nflorită, viața desfășurată în orișice fel după rânduiala firească. (...) Eminescu fugea de orișice îngrămădire de oameni și se simțea bine singur, în mijlocul naturii. Cea mai încântătoare muzică era pentru dânsul freamătul brădetului și vâjâitul pârâului ce se varsă spumegând printre stânci. Când am sosit la Iași, cel dintâi gând a fost să mă ducă la Copou și apoi la Socola, ca să-mi arate vederile ce se deschideau spre lunca  Bahluiului și să mă plimbe prin crângurile pișcat de brumă și să iau parte la plăcerea lui de a călca pe frunzele scuturate de vânt, care fâșâie la tot pasul. (...)

În viață, cea mai prețioasă i se părea partea petrecută dormind, căci în somn fiecare este numai el însuși și nu suferă împreună cu alții, Dacă ar fi avut bogății mari,  Eminescu ar fi cheltuit tot puțin pentru sine însușii și mult pentru cărți, pentru manuscripte vechi și pentru fel de fel de manuscripte vechi și pentru fel de fel de alte nimicuri rămase de la buni și străbuni, precum și pentru opere de artă, în care e înfățișată partea luminoasă a vieții. Mulțumirea de a fi alinat suferințele altora numai arareori ar fi căutat-o și atunci, căci după părerea lui suferințele omenești sunt atât de multe și de mari, încât nu pot să fie înlăturate decât prin o îndrumare morală, în urma căreia fiecare își înfrânează poftele și râvnește mai ales la mulțumiri sufletești” scrie Slavici despre Eminescu, prin 1924.

Cuvântul e titlul de noblețe al omului Într-o după masă de iarnă, lucram în redacţie, cam zgribuliţi, căci soba nu trăgea - povestește Ioan Russu Șirianu, în ale sale amintiri.  Eminescu cu paltonul pe umeri la biroul cel vechi, eu, la masa mea de croitorie. Biroul scârţâia, Eminescu murmura ceva de neînţeles ciupindu-şi mustaţa, cu pana ridicată ca un pumnal izbea înciudat manuscrisul pe care-l corecta. Trăgeam cu ochiul îngrijorat, ştiind bine că enervările îi dădeau dureri de cap. Gemea. Pufăia. Îşi frământa mustaţa, trăgea de ea. Deodată, se ridică, aruncă paltonul de pe umeri, apucă în pumn hârtiile de manuscris, dă cu ele de pământ şi izbucneşte: „Ce nemernicie! Şi prost şi neruşinat şi obraznic. <<Ciocoiaşu care îndrăzneşte să scrie>> . Aruncă foile împrăştiate. Se încruntă şi vorbeşte pe ton de Cicero, „…nerozii, <<ciobane>>. Să scrii fără talent, că dă poruncă şeful să se publice. La fiecare rând, câteva greşeli de ortografie. Ştii ce-i ortografia, <<ciobane>>? Este demnitatea vestimentară a cuvintelor. Cuvântul e titlul de nobleţe al omului. Cuvintele trăiesc, cuvintele rămân.”

Zicalele româneşti: filosofie în trei cuvinte Singuri în redacţie: Eminescu şi Ioan Russu Şirianu. Aşezat pe pervazul ferestrei deschise, autorul „Sărmanului Dionis” citește o revistă germană. Corectorul aduna texte, apoi caligrafia într-un caiet zicale latine.

Am simţit deodată mâna lui Eminescu, cât era de uşoară, ca de femeie, pe capul meu. Aplecat peste masă, a început a citi, cu glas coborât, ce copiasem. „Îţi place latina. Zicalele astea, filozofie în trei cuvinte. Este o mândrie să te tragi dintr-un astfel de popor. Să mergi pe drumul unei culturi măreţe. Locuţiunile acestea sunt din textele valoroase a unor poeţi cugetători, Horaţiu, Seneca, Eutropiu. Nu cunosc mândrie mai mare: să fii român, <<ciobane!>> Avem zicale, minuni de înţelepciune, de umor, de simţ literar chiar. Un singur autor: poporul. Ia să pomenim câteva: <<Tot sacul îşi găseşte peticul>>, <<Poale lungi, minte scurtă>>; <<Calul de dar, nu-i căta dinţii>>. <<Schimbarea stăpânului, bucuria nebunilor>>; <<Brânză bună în burduf de câine”; <<Căţeii dintâi turbă>>”.

Dar cele mai multe polemici în redacție le-a avut cu I.L. Caragiale, la care a fost martor Ioan Slavici. Eminescu era o nesecată comoară de știință și îndemnuri binecuvântate.

Caragiale îl provoca pe diverse teme. Voia să se dumirească asupra filosofiei lui Kant, ale cărei scrieri nu era în stare să le citească. <<Măi, îi zicea lui Eminescu, drept să-ți spun, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu>>. Eminescu, indignat că el îndrăznește să vorbească despre Kant pe care nu-l cunoaște, se întețea și-i vorbea ceasuri întregi despre filozofia lui Kant și despre rostul ideilor lui în istoria filozofiei. Caragiale, ca să-l ție mereu cald, era întotdeauna nedumirit și pornit spre contraziceri. <<Bine, omule, îi zicea câteodată Eminescu, dar mai deunezi erai de altă părere.>> <<Știi că ai haz!? Îi răspundea Caragiale. Cum am mai putea să discutăm dacă am fi amândoi de aceeași părere?>> Eminescu se supăra, dar urma cu râvnă îndoită, și în felul acesta trecea știința de carte de la Eminescu la Caragiale și se apropiau din ce în ce mai mult unul de altul. (...)  Amândoi erau de părere că e chestiune de demnitate omenească să spui adevărul și se înjosește cel ce-și ascunde gândurile ori spune ceea ce în adevăr nu gândește.

Caragiale, care era cu gândul îndreptat spre viața familiară, trăgea din adevărul acesta concluziunea că i se cuvine orișicui om dreptul de a-și da în toate împrejurările pe față gândurile. <<Nu!, striga Eminescu, nu dreptul, ci datoria. De drept te folosești când îți dă mâna și-ți vine la socoteală, iar datoria ai să ți-o faci fie chiar și înfruntând cele mai mari preimejdii.>> << Ba bine că nu! Întâmpina Caragiale. Dacă e s-o fac, o fac pentru mulțumirea mea. Smintit ar trebui să fiu pentru ca s-o fac și când pe urma faptei mele mi-aș  expune familia la mari neajunsuri și aș avea mai multe suferințe decât nemulțumiri.>> <<Aidadee! zicea Eminescu. Demnitatea prin bărbăție și prin lepădare de sine se suține, și mulțumirea e cu atât mai viuă și mai covârșitoare, cu cât mai multe și mai mari sunt greutățile  pe care le învingi și primejdiile pe care le înfrunți ca să-ți faci datoria.>> (Amintiri despre Caragiale)