Mihai Eminescu - O viziune originală despre societatea românească

Una dintre prejudecăţile privind pe Eminescu este aprecierea sa ca poet genial de valoare universală, dar nu şi ca un mare gânditor. Se creează astfel un hiatus între scriitorul şi gânditorul Eminescu, fără a se percepe unitatea creaţiei sale. Premisa atitudinii faţă de Eminescu gânditorul este aceea că ideile eminesciene sunt presărate în  paginile presei, o presă partizană, ceea ce i-a determinat pe unii exegeţi grăbiţi să-l eticheteze drept conservator deoarece, consideră aceştia, ziarul „Timpul", unde şi-a publicat poetul cea mai mare parte dintre scânteietoarele sale articole, aparţinea Partidului Conservator.

Activitatea ziaristică desfăşurată de poet nu este una oarecare, ce ar permite o etichetare ca atare. Raportul dintre Eminescu şi ziarul unde publica nu este unul mecanic, pentru că el nu se supunea unei discipline sau adeziuni de partid. Eminescu nu a scris la comandă sau pe baza unui program ideologic stabilit de alţii. Tot ce a publicat Eminescu, la fel ca şi tot ce a scris constituie opţiunea sa şi, deci, concepţia sa. De altfel, este peremptoriu că din ideile sale răspandite în  atâtea sute de articole se conturează o viziune, o concepţie profund originală, un mod de a medita asupra individului, societăţii şi lumii.

Gândirea eminesciană este o gândire globală, care dă mare adâncime atât poeziei, cât şi ideilor.

Este extrem de interesant pentru o investigaţie a eminescianismului studiul raportului dintre perioada istorică şi creaţia lui Eminescu. Se inţelege, nu pledăm pentru explicaţii sociologiste privind importanţa epocii istorice în  afirmarea poetului. Raportarea la timpul istoric trăit de Eminescu caută să lumineze calea înscrierii acelui răstimp în  eternitate prin poetul naţional. Istoria românească a avut privilegiul extraordinar ca într-unul dintre momentele ei fundamentale, perioada edificării României moderne, să aibă ca martor şi interpret pe Eminescu.

Cu atât mai mult cu cât autorul Luceafărului a supus unei analize cu valoare de unicat momentul cel mai semnificativ al acelei perioade: războiul de independenţă. Ne putem oare imagina pasivitatea sau exprimarea unei atitudini superficiale de către poet faţă de acel eveniment excepţional? Ideile şi viziunea lui Eminescru despre războiul de independenţă sunt esenţiale, nu în sensul unor informaţii factologice (deşi nu lipsesc nici acestea din articolele sale, ştiută fiind acribia sa) de care să se folosească istoricii, ci ca mărturie, a uneia dintre marile personalităţi ale istoriei noastre, despre opţiunea fundamentală a naţiunii române. Poate fi gândită şi elaborată o istorie a războiului de independenţă, ca de altfel a întregii perioade istorice cuprinsă intre anii 1870-1883, fără a lua în  seamă imaginea emblematică lăsată de Eminescu posterităţii?

Momentul, războiului de independenţă a fost unul fast al istoriei româneşti, Eminescu dandu-i strălucire prin argumente, interpretare, proprii .gândirii sale, aşa cum a făcut, de altfel, şi în referirile Ia alte evenimente istorice autohtone. Din scrierile eminesciene se desprinde o analiză a societăţii româneşti ce are în  obiectiv, înainte de orice, temeiurile acţiunii sociale într-un context naţional pentru edificarea unei societăţi moderne şi democratice.

În demersul său, Eminescu are în vedere realităţile concrete aşa cum fiinţează în cadrele istorice şi naţionale. De aceea, orice schimbare reformistă sau revoluţionară trebuie să-şi aibă temeiul adânc în  condiţiile specifice unei comunităţi naţionale. Sistemul teoretic eminescian se înscrie în  tradiţia curentului denumit, atât de exact de Iorga, „realism organic, al cărui creator este Mihail Kogălniceanu. Afirmaţiile eminesciene au un suport faptic, se intemeiază pe lecturi (Vatamaniuc, Eminescu, București; Editura Minerva, 1988, capitolul Jurnalul formării intelectuale) şi meditaţii indelungi asupra realităţilor româneşti.

Este prea bine ştiut cat de exigent a fost poetul cu sine, cu propria creaţie, iar interpretările sale asupra evenimentelor istorice şi sociale nu au nimic gratuit, dimpotrivă au o incărcătură de real, expresie a profundului său interes faţă de evoluţia modernă a României. Căile de edificare a României moderne au preocupat sistematic pe Eminescu date fiind situaţiile specifice în care fiinţa statul român.

Viziunea lui Eminescu despre modernizarea României nu este de sorginte naţionalistă, ci o concepţie modernă, de o rară actualitate. Se uită adesea că poetul însuşi a delimitat, cu rigoare, poziţia sa faţă de orice extremism teoretic sau ideologic, exprimând multă supleţe şi flexibilitate în  gândire. A spune că Eminescu este un naţionalist înseamnă a eticheta drept dogmatic. Or, cine parcurge paginile operei sale, poate să sesizeze cu uşurinţă, oroarea lui faţă de orice fel de dogmatism, de închistare ideatică. Criteriul său în  aprecierea sau susţinerea unor fapte şi evenimente istorice sau sociale era gradul de adecvare la realitate, inclusiv cea naţională, care-l preocupa atât de mult. Nu împotriva ideilor moderne se manifesta Eminescu, ci împotriva căilor de aplicare a acestora pe solul naţional, considerat deosebit de bogat în  tradiţii cu impact puternic asupra românilor. Prin urmare. Eminescu cere ca orice schimbare să ţină seama de acest fond naţional, după cum fondul autohton nu poate să evolueze fără să se adapteze la cerinţele evoluţiei sociale moderne. De pildă, referindu-se la libertate şi democraţie, Eminescu pledează pentru susţinerea indubitabilă a acestor valori. Întrebarea obsedantă pentru poet este cum să fie realizate aceste valori în  contextul real al statului român? Orice concept pus în mişcarea spirituală sau în  dezbatere trebuie să fie bine precizat, spune Eminescu, iar afirmarea aderenţei la o orientare ideologică este superfluă, fără un minimum de clarificări: „Şi noi suntem liberali în  marginile pe cari ni le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită; şi noi suntem democraţi întrucât ajung a se esprima şi a stăpâni interesele demosului român. Ceea ce nu admitem e ca în  socoteala fiinţei noastre naţionale şi a intereselor deosebitelor clase libertatea să fie o libertate de esploatare şi democraţia să fie domnia unei populaţii fiotante şi improductive prin sufragiul stors de la aceste clase în  contra a chiar intereselor lor bine inţelese” (M. Eminescu, Opere, vol. XI, București; Editura Academiei, 1984, p. 53). Ce reiese de aici? Libertatea şi democraţia nu pot fi acceptate decât dacă servesc cu adevărat interese naţionale şi interesele claselor productive, idee ce nu are nimic de a face cu naţionalismul. Este în fapt o poziţie foarte simplă; că orice naţiune îşi integrează în  spiritualitatea sa valori general-umane într-un mod propriu, nefiind în  discuţie îngrădirea acţiunii şi influenţei unor valori, ci se pune în  termeni realişti modul cum fiinţează aceste valori în  condiţii concrete.

Valorile libertăţii şi democraţiei sunt concepute de Eminescu în strânsă relaţie cu producţia, element central al oricărui sistem social, indiferent de finalităţile axiologice. A produce este fundamental pentru că numai astfel poate exista orice societate. Producţia este umană şi socială. Dezechilibrele sociale sunt generate de modul cum este concepută producţia, de agenţii economici şi sociali care o realizează. 

Întâlnim în  opera eminesciană analize subtile în  legătură cu producţia şi cu efectele ei sociale. Funcţionarismul era o consecinţă directă a deformării sensului real al producţiei ca urmare a aplicării reformelor. Pentru gânditorul român orice reformă trebuie să stimuleze şi să protejeze producţia de toate felurile: socială, economică, culturală, materială. Funcţionarismul apare, în  viziunea lui Eminescu, ca stare parazită, lipsită de orice interes pentru a produce, pentru a crea, dar preocupat de un consum comparabil cu cel din ţările dezvoltate: „Toată armata aceasta a contractat trebuinţe occidentale pe care nu le poate satisface prin producţiune proprie, deci cineva trebuie să le satisfacă. Acest cineva e in ultima linie poporul producător” (M. Eminescu, Opere, vol. XIII, București; Editura Academiei, 1985, p. 24.), un adevăr peren pentru orice tip de societate.

Relaţia dintre producţie şi consum se manifestă în cadre naţionale clare, trebuinţele fiecărui grup sau individ nu pot fi satisfăcute decât în  corelare cu producţia naţională. Este o problemă de o deosebită actualitate care aduce în  prim plan chestiunea statutului grupurilor intermediare. Dacă acestea sunt implicate, majoritar, în munci funcţionăreşti nedătătoare de valoare, echilibrul social este în  pericol. 

(Fragmente din Constantin Schifirneţ, Civilizaţie modernă şi naţiune, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, pp.64-67.)