Mulțumesc pentru că te iubesc - poemul etern sau cântecul de lebădă al lui Nicolae Dabija

Orice om e o carte în devenire, zicea undeva Nicolae Dabija.

Debusolată încă de evenimentele din vara aceasta, închid cartea, dar nu de tot, mă opresc cu gândul la pagina 293, ultima filă de carte, ultimul poem. Mă opresc ca să încep comprehensiunea și să o simțiți și dumneavoastră, ca cititori pasionați. Poezia intitulată Ultima filă, scrisă cu pana de înger, o citesc ca un adio al poetului de la iubirea sa de lume, de poezie, de eternitate.

La pagina 77, citesc poemul cel mai frumos Țara-n care ne-am iubit, un text ce definește dorul care își are o țară cu numele Iubire. Cât de frumos definită această stare care ne dă aripi și ne face puternici prin capacitatea de a iubi și simți iubirea, prin reciprocitate. Debutul textului este ancorat într-un cronos al unui basm etern, unde nu există conștiința timpului: n-aveam nici timp, n-aveam nici vreme. Eul liric comun trăiește intens amintirea eternizată prin retragerea în imnuri și poeme. Versul final din prima strofă, conturat de punctele de suspensie, e o fixare a stării de îndrăgostire în spațiul nemuririi: eram, ca dincolo de morți. Substantivul oștirile, din strofa a doua, devine un simbol al răului ce poate destrăma iubirea păstrată cu atâta patimă în poemele acele. Deci, titlul care se reverberează în finalul poemului, precedat de prepoziția în, devine un manifest al poetului care și-a construit o țară a iubirii cu un loc stabilit în inimile celor doi îndrăgostiți. Două iubiri, două inimi și o singură Țară: Țara-n care ne-am iubit. Chiar dacă verbele exprimă imperfectul, un aspect al timpului trecut, intenția declarației este să fie citită și simțită la prezent. Nu poți iubi la timpul trecut când scrii atât de frumos în prezent. Poemul poate fi înțeles doar dacă citești cartea integral și atunci poți continua textul prin aforismul lui Nicolae Dabija din pag. 89: Când sunt cu tine – eu sunt tu; când sunt tu – abia atunci sunt eu, pentru că: Poezia se face mai întâi din iubire, apoi din cuvinte, (pag.94). Poemele au atâta încărcătura semantică, încât, încercând să le descifrezi, înțelegi că poetul a știut că va muri și s-a grăbit să spună acest Mulțumesc, fiind încă în viață.

Citesc Poem scris în doi, pag. 99, și iarăși găsesc verbele ce exprimă un eu liric comun, conturat de pronumele personal și posesiv: noi, poemele noastre. Cuvintele ce nu mai încap în poemele îndrăgostiților se vor întâlni într-un alt poem încă nescris: eu voi nota un cuvânt, tu – alt cuvânt eu unul – miercuri-, tu altul – joi. Descifrând poemul prin trimitere la Biblie, putem defini aceste zile ale săptămânii ce simbolizează crearea lumii în cele șapte zile. Dumnezeu a creat miercuri uscatul, adică pământul și a dat viață vegetației, iar joi a creat toate stelele și corpurile cerești. Mișcarea acestora îl va ajuta pe om să urmărească cursul timpului. În ziua de joi, Dumnezeu a creat Soarele și Luna! Oare ce poate fi mai frumos în poezia lui Nicolae Dabija decât să urmărim și credința în Dumnezeu! Finalul poemului e marcat puternic de dorința poetului de a se odihni în poezia creată în doi, ce ar alcătui împreună o singură noapte și o singură zi. Versurile finale sunt un veritabil testament pentru cititori, poemul va face prezența poetului vie prin fiecare literă, fiecare cuvânt: care de noi să-și aducă aminte atunci când nu vom mai fi.

Citesc, iarăși și iarăși, citesc și admir poemele, mă regăsesc în ele, de parcă poetul a cris într-o noapte și o singură zi poemele, dintr-o răsuflare: Invers, pag. 121. Și e atâta ploaie în vara aceasta, și e atâta soare, încât devin și eu o poezie: Plouă invers, dinspre pământ spre cer/ Curg arborii spre nouri, înfrăgezând departe./ Ce-aș mai putea, o , Doamne, de-acum să-ți mai cer,/ Când mi-ai trimis iubirea aceasta ca pe-o moarte?!

Poetul, care are atâta credință în Dumnezeu, poate blestema prin poezie: Te blestem să rămâi cea mai frumoasă, cât de frumos declarat iubitei, doar un pasionat și un îndrăgostit până la moarte poate astfel blestema. În finalul poemului Blestem, pag.123, poetul își dezvelește sufletul și pronunță cu o mai mare intensitate blestemul iubirii: să mă iubești – te blestem - doar pe mine și de acest blestem să n-ai scăpare.

Eul îndrăgostit, trece într-o altă ipostază, sesizată în poemele Plic, pag. 131, Doruri interzise, pag. 134. Aici se identifică o dezamăgire prin iubire, un eu liric devorat de propria iubire, încât nu mai simte noaptea, ziua, nici ploaia, nici pomii. E un eu îndrăgostit și deja mort: De-acum nu mă tem de nimic / De când bolnav sunt de tine/ După ce am primit moartea prin plic./ Să-mi spui că fără mine ți-e bine. (Plic) Se pare că anotimpul primăvara îi aduce tristețe și nevroză poetului, devenind un Bacovia basarabean: A venit primăvara/ Și iarăși tristețe e multă./ Și inima-n piept, iată, nu te mai ascultă / Și ți-e dor. Și ți-e silă. Și ți-i a trăi. Și a muri. / Și iarăși confunzi: bucurii cu tristeți, și noapte - cu zi.

Poemele iubirii treptat devin elegii pentru iubirile murite. Continui să citesc. Mă opresc, meditez și diverse întrebări se fac ghem în gândurile mele. Cine nu a iubit vreodată nu poate cunoaște aceste stări confuze ce te ridică și te coboară, te umilesc și te cântă, te zdrobesc, macină, ard, frig… Câtă iubire să fie oare pe pământ? Cum să ajungă la fiecare dacă ar avea formă de licoare? Prin iubire ne naștem, prin iubire murim! Citesc și mă definesc prin poemele poetului. 

Spre final, nu pot să nu-l citez pe Nicolae Dabija, pentru că această carte mă face să revin la ea de multe ori : Revin mereu la aceleași cărți. Citite a doua oară, a treia sau a zecea oară, ele sunt altele. În funcție de vârsta și de înțelegerea mea. Viața te învață să citești. Mai întîi într-un fel, apoi – și în alte feluri: De la a vedea cuvintele, la a vedea sensurile, de la a vedea textele, la a vedea subtextele. Una dintre bucuriile lecturii – să te descoperi pe tine, mereu altul, în aceleași cărți, la care nu te rușinezi sau nu te lenevești să revii.