„Nostalgia Aburoaselor” – melancolia formelor trecute și noile teritorii ale vizualului. Expoziție semnată de artistul vizual Valentin Sava

Galeria Theodor Pallady , Iași – vernisaj, 4 august 2025.
Curator: Minola Iutiș;  Critic de artă: Maria Bilașevschi

            Într-un timp în care prezentul se destramă sub presiunea vertiginoasă a imaginilor efemere, iar trecutul alunecă tot mai adânc într-o memorie colectivă erodată, artistul rămâne unul dintre puținii mediatori între uitare și reînsuflețire a unui patrimoniu industrial abandonat. Asemenea unui „colecționar de fragmente”, în spiritul lui Walter Benjamin, el nu se limitează la a consemna urmele lumii dispărute, ci le reconfigurează sensibil, oferindu-le o viață nouă în spațiul artei.

            Expoziția Nostalgia Aburoaselor, vernisată la Galeriile Theodor Pallady din Iași în seara de 4 august 2025, propune tocmai o asemenea întoarcere interogativă spre ceea ce istoria a lăsat în urmă – nu în registrul comemorativ sau documentar, ci printr-un gest subtil de transfigurare estetică, care conjugă memoria și modernitatea într-un limbaj vizual puternic ancorat în sensibilitatea contemporană.

            Semnatarul acestui demers artistic este artistul vizual Valentin Sava, nume deja consacrat în peisajul artelor vizuale atât la nivel național cât și internațional. De-a lungul carierei sale, Sava a explorat cu finețe și rigoare mijloacele picturii tradiționale – de la ulei pe pânză la subtilitățile acuarelei –, construindu-și un univers plastic coerent, sensibil și profund atașat de memorie, de spațiu, de formă. Astăzi, printr-un gest de eleganță și discernământ artistic, el se lasă sedus de spațiul digital — nu printr-o simplă trecere, ci printr-o implicare creativă și  asumată, explorând o paletă inedită: cea a pixelului eteric, a culorii-lumină ce pulsează dincolo de materie, a imaginii generate, o enigmă vizuală ce transcende actul tradițional al picturii manuale. Este o trecere care nu trădează, ci îmbogățește. Nu e o ruptură, ci o continuitate subtilă, în care rigoarea formativă a clasicului susține cu eleganță experimentul digital.

            Există o formă de melancolie care nu se retrage în lamentație, ci construiește. Ea nu se mulțumește să contemple ruinele, ci le reconstituie imaginar, le învăluie în lumină și culoare, oferindu-le o nouă viață. Această melancolie activă – în sensul blagian al reînvierii unui spațiu, unui obiect, unui artefact  -„matrice stilistică” – este forța motrice a expoziției. Valentin Sava nu se oprește la estetica documentară sau a artei conceptuale, ci își asumă o gestualitate plastică riguroasă, dar eliberată de constrângerile materialului tradițional.

            Paleta clasică este înlocuită cu paleta digitală – nu ca un compromis, ci ca o alegere estetică. Culoarea devine lumină, iar lumina – memorie. În această transformare, găsim ecouri din filosofia lui Gaston Bachelard: imaginile nu mai sunt simple reprezentări, ci reverii plastice, focare ale unei imaginații  care se reinventează în limbajul codului și al pixelului.

            Locomotiva cu abur nu este doar un obiect tehnic sau un artefact al modernității. Ea este, în această expoziție, o metonimie a timpului însuși – un corp mecanic animat de suflul aburului, asemenea unei entități mitologice. Poate că în „aburoase” regăsim ultima formă poetică a tehnologiei: o mașină care respiră, care freamătă, care urlă – un titan domesticit de om, dar niciodată complet aservit.

            Sava reușește, prin mijloacele digitale, să dea acestor forme abandonate o aură nouă, o textură de vis și o cromatică ce sfidează monotonia industrială. În locul culorilor predictibile – griuri mohorâte, negruri de funingine – el propune o lume ce vibrează de culori luminoase, insolite, stranii, dar niciodată gratuite. O lume în care mașina devine spectru, icoană, totem.

            Seria sa de lucrări cu aburoasele, conferă omului un loc central, în relație cu mașina. Copii, muncitori, siluete singuratice sau grupuri umane animate de muncă, joacă sau contemplare revin în cadrele compoziționale. Nostalgia Aburoaselor evită tentația fetișizării tehnicului, reechilibrând compoziția afectivă a imaginilor. Avem aici un scenariu aproape cinematografic în care personajele redevin martori activi ai unei memorii colective. Nu întâmplător – expoziția este însoțită de fragmente poetice, de la Minulescu la Cărtărescu, ca un contrapunct liric adus rigorii tehnologice. Cuvântul se alătură imaginii, iar imaginea redevine text: un palimpsest în care artele se ating, se completează, se întreabă reciproc despre sensul lor în epoca hiper-tehnologiei.

            Una dintre realizările remarcabile ale artistului este modul în care gestionează natura culorii în mediul digital. Culoarea, ca element esențial al plasticii, capătă o calitate evanescentă în lucrările sale. Ea nu este aplicată, ci revelată – o lumină interioară care pare să izvorască din imagine, nu să fie proiectată asupra ei.  Este o revelație tăcută, o deschidere subtilă în care sensurile se întrepătrund și se acumulează cu răbdare, asemenea unui ecou care pulsează în adâncul nevăzut al existenței, dezvăluind treptat profunzimea ascunsă a lumii și a memoriei.  Desigur, nu lipsesc dificultățile tehnice: întunecarea culorii în imprimare, pierderea vibrației în conversia digitală. Dar tocmai această luptă, acest „dialog” dintre algoritm și intuiție artistică, conferă originalitate demersului. Artistul știe „să se oprească la timp”, precum pictorul clasic care nu vrea să înăbușe culoarea prin exces de tușă.

            Nostalgia Aburoaselor nu este doar o rememorare vizuală a unui patrimoniu industrial pe cale de dispariție, ci o meditație  asupra limitelor –  dintre uman și tehnologic, dintre uman și imagine, dintre ceea ce păstrăm în memorie și ceea ce alegem să transfigurăm prin artă. La granița dintre algoritm și reverie, dintre precizia digitalului și intensitatea afectivă a culorii, expoziția propune o reflecție vizuală și  poetică asupra fragilității exitenței și a rezistenței sensului într-o lume a accelerării vizualului.

            În mâinile lui Valentin Sava, mediul digital nu este nici instrument, nici simplă interfață, ci devine teritoriu al întoarcerii – nu spre trecut ca relicvă, ci spre sens ca prezență vie. Aici, efemerul nu este anulat de durabilitate, ci pus în tensiune cu ea; codul nu înlocuiește culoarea, ci o revelează artistic; iar algoritmul devine, paradoxal, vehicul al emoției.

            Expoziția nu oferă concluzii, ci deschide orizonturi. Nu este un epilog nostalgic, ci un prolog meditativ, o invitație subtilă de a regândi nu doar imaginea, ci chiar raportul nostru sensibil cu vizibilul, într-o epocă în care privirea riscă să devină un act de uitare, iar frumusețea – o formă de absență.