Nu a fost la început cuvântul

artificii

azi ne lăudăm cu luna nouă 

de parcă șuvița de lumină

care nici nu-și aparține 

ne-ar aparține la fel ca și 

curcubeul de mai ieri

smuls de pe cer de ochii 

noștri mereu însetați 

de artificii 

ale cui sunt cele mai îmbătătoare 

flori ale cui sunt cele mai aprinse 

apusuri ale cui sunt cele mai mari

mări fluturăm aproape violent unii 

în fața altora cu frumusețea aceasta 

naivă cu frumusețea aceasta lipsită 

de orice apărare cu frumusețea

aceasta fără conștiință de sine

ca și cum am face agitație

electorală apoi o lăsăm baltă

durerea

las florile în pace tocmai

le schimbam țărâna mereu 

am impresia că îngrop pe cineva 

ca să renască atunci când răsădesc

orice mă sperie această lege atât de

dreaptă atât de nedreaptă

oamenii în mica și marea lor

majoritate sunt inconștienți nu are

cine să-i scoată la lumină cu cât

ești mai bun cu omul cu atât e mai 

nebun și invers ce naiba e-n mintea 

asta a noastră neîmpăcată păcătoasă

neîmpăcată păcătoasă neîmpăcată

în fiecare clipă murim câte o clipă

în fiecare zi murim câte o zi în fiecare

noapte țin ochii deschiși să nu mor 

pentru clipa următoare pentru ziua

următoare pentru viața următoare

care va anula clipa aceasta ziua 

aceasta viața aceasta

durerea

de stomac urcă spre inimă sau poate

inima cade-n stomac piatră de sânge

sânge de mamă sânge de tată sânge 

de tot ce-am ajuns să fiu în clipa de 

față mă schimb la față pentru că 

am uitat și râsul și plânsul

de mult n-am mai scris deși în fiecare

dimineață la ora patru vine lumina ca

felina și se rostogolește fără rost pe

tavanul întunecat de mult n-am mai

căutat cuvinte în întuneric pentru că

lumina le tăia în bucăți le făcea praf

dar azi noapte spre dimineață am zis

basta

voi scrie orice numai să nu mai 

înghit întunericul pentru că-mi ridică

aciditatea și eu nu am nici pastile

de stomac nici de inimă nici de

dormit

revin la flori poate vor înflori

în ciuda pumnilor de țărână

cu care le îndes le îndes

le îndes

alb și negru

când am obosit 

de cuvinte

am hotărât să citesc 

lucrările marilor pictori

nu a fost la început 

cuvântul

la început a fost 

întunericul

apoi a venit 

lumina cu umbrele

și penumbrele 

care au născut

culorile 

culorile au învățat 

să cânte și numai 

după aceea să 

vorbească

nu a fost la început 

cuvântul

la început a fost 

imaginea care nu avea 

nevoie de sunete

ce e raiul

dacă nu pictura 

cuiva cuminte

ce e iadul

dacă nu lucrarea 

unui geniu nebun

ce e lumea dacă nu

un amestec de 

nebunie și splendoare

am adormit într-o 

pictură 

și m-am trezit

oarbă de

alb și negru

la naiba

(cu îngerii de pază aleși)

e atâta tristețe în jur

încât ți-e și rușine

să te bucuri

ți-e rușine să râzi

să fii calm împlinit

ți-e foarte rușine

să-ți arăți fața

e atâta tristețe încât

soarele pare un dezaxat

în strălucirea lui iar cerul

nebun de albastru

seamănă cu o cortină

falsă în spatele căreia

se scriu cele mai

sumbre scenarii

ce-ar fi să cadă toate

frunzele odată și 

regele să râmână

gol

să urle în voie sirenele

ambulanțelor așa

ca să știm pe ce

lume ne aflăm

să se amâne crăciunul

să se anuleze toate

sărbătorile care demult

au devenit scuze ieftine

pentru fericire

ce-ar fi să nu ne mai

amăgim cu mituri și

nemurire să renunțăm

la aspirații să fim

realiști până la

pierderea realității

să nu mai cântăm

să nu scriem poezii

să nu jucăm teatru

să nu pictăm să nu

să nu iubim

să ne dezicem de noi

în numele viitorului

e atâta tristețe în jur

încât moartea asta

și așteaptă