O meditație despre artă și cultură în context contemporan

Niciodată cultura nu a însemnat o cantitate de cunoștințe, ci calitate și sensibilitate. Alienarea, iluzia minciunii transformate în adevăr, a sufocat viața socială, făcând din ea un spectacol în care adevărul omenesc a fost înlocuit de artificial și fals, devenind consumatori de iluzii. Această cultură de masă se naște prin dominația imaginii și a sunetului asupra cuvântului, adică prin mijlocirea ecranului. Schimbarea de azi e numită cultura mainstream, a marelui public, și a smuls viața culturală din mâinile minorității care o deținea în trecut, a democratizat-o, punând-o la îndemâna tuturor, mai ales că produsele acestei culturi noi par fi în perfectă consonanță cu modernitatea, cu marile invenții științifice și tehnologice ale vieții contemporane. Diferența esențială dintre cultura din trecut și divertismentul de azi este că produsele acelei culturi aveau pretenția de a transcende timpul, de a dura, de a viețui și pentru generațiile viitoare[1], în vreme ce produsele culturii de azi sunt fabricate ca să fie consumate pe loc și apoi să dispară. Operele lui Homer, Dostoievski, Hugo (Hugo, fără de care ar fi greu de lămurit geneza „evangheliilor sociale” ale lui Zola și Jean Christophe a lui Romain Rolland), erau cărți cu pretenția unor munți, care învingeau moartea, să le supraviețuiască autorilor, să reprezinte valori în sensul descris de Aristotel .[2] „Adevărata chemare a unui scriitor este să fie precursorul cititorilor, nu al confraților, al acelor valori enorme de public care se reînnoiesc cu fiecare generație, nu al câtorva autori discutabili, pândiți în cea mai mare parte de uitare” .[3]

Azi, cultura reprezintă distracție, este circumscrisă ei. Trăim „civilizația unei lumi în care pe primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală” .[4] Masificarea, democratizarea culturii, e o altă caracteristică a contemporaneității, iar distracția e motorul societății. În acest context, fenomenul de masificare e paralel cu cel de extindere a consumului de droguri pe toate palierele sociale. În secolul XIX, consumul de stupefiante avea deja tradiție în Occident, însă a fost mult timp o practică rezervată de regulă bolnavilor dar și elitelor, cum ar fi cercurile boeme, literare și artistice, unde „florile artificiale” au avut grădinari de excepție, precum Charles Baudelaire și Thomas de Quincey. Acesta din urmă mărturisește cu sinceritate că s-a folosit de opiu ca de un calmant, „sub constrângerea unei suferințe din cele mai chinuitoare; mai precis, același chin, sau o varietate a aceluiași chin care împinge pe cei mai mulți oameni să facă cunoștință cu acest leac viclean”[5]  . În zilele noastre, consumul uriaș de halucinogene îi determină pe oameni să-și găsească plăceri ușoare și rapide, în uitare de responsabilități. Pentru acești oameni este detestabilă întâlnirea cu ei înșiși, meditația sau introspecția, activități eminamente intelectuale, dar considerate plictisitoare. Pentru oamenii contemporani, în general, devine o nebunie să gândești cu mintea ta, deși „gândirea e capitalul nostru de nemurire” [6].

Gabriel Liiceanu este convins că „dereglarea rațiunii, care funcționează astăzi sub sigla „corectitudinii politice”, are întotdeauna loc „când gândirea este obligată să se corcească cu ideologia, iar lucrul acesta s-a petrecut în universitățile occidentale la sfârșitul anilor 60, a pătruns apoi în mass-media și a devenit astăzi de-a dreptul dictatorial. Mai poate spune astăzi Occidentul că gândește sau că îi aude pe cei care gândesc?”[7]  Așa stând lucrurile, putem achiesa la ideea că studenții au imagini puternice și clare cu privire la ce e un corp perfect și caută asiduu idealul somatic în sălile de sport și programe nutriționale, „dar lipsiți de îndrumarea literară, nu mai au o imagine a sufletului perfect, prin urmare nu mai tânjesc să aibă unul. Nici măcar nu-și închipuie că există așa ceva”[8] . În societatea contemporană, stupefiantele și alcoolul „oferă acea liniște de moment a spiritului și certitudinile și alinarea pe care, mai demult, oamenii le găseau în rugăciune, spovedanie, împărtășanie și în predicile preoților”[9] . Mai mult, „în civilizația spectacolului, comicul e rege” [9]. În acest context contemporan, începe a fi marginalizat până la extincție un personaj care timp de secole a jucat un rol determinant în viața cetății: intelectualul. Se spune că denumirea de intelectual a apărut abia în secolul al XIX-lea, în contextul afacerii Dreyfus, în Franța, și a discuțiilor contradictorii stârnite de Emile Zola cu celebrul său J’Accuse...!, scris în apărarea ofițerului evreu acuzat tendențios de trădare de țară, ca urmare a unui complot militar. Termenul de intelectual se răspândește de atunci, dar se știe că participarea oamenilor preocupați de gândire și creație la viața publică, la dezbaterile de idei, credințe și politică, poate fi observată în diacronie începând cu Grecia lui Socrate. Din nefericire, „în zilele noastre, intelectualul a dispărut din dezbaterile publice, cel puțin din cele care contează... Decizia aparține puterii politice și administrative și așa-numitelor societăți civile, din care intelectualii strălucesc prin absență.”[11]  Pentru că, mai spune Mario Vargas Llosa, „în civilizația spectacolului, intelectualul mai stârnește interesul doar dacă e în pas cu moda și dacă se transformă în bufon”[12] . Iar faptul că societatea a pierdut aproape orice interes real față de intelectuali e consecința directă a rolului insignifiant pe care-l mai are gândirea în civilizația contemporană. Fără a mai fi forțe motrice ale vieții culturale, ideile devin subsidiare în raport cu supremația imaginilor. Audiovizualul, cinematografia, televiziunea, dar mai ales internetul, au devansat cărțile. Așa se poate explica strălucirea unui artist ca Andy Warhol, tehnician al informației vizuale, foarte apreciat, dar ce este el în comparație cu Van Gogh? Sau în literatură, versurile lui Allen Ginsberg[13]  în comparație cu ale lui T.S. Elliot? Sau cine este Dario Fo față de Cehov sau Shakespeare? Sau Coetzee față de Dostoievski? Același autor spune despre artele plastice că au luat-o înaintea tuturor expresiilor vieții culturale în a pune bazele culturii spectacolului, stabilind faptul că arta putea fi joc și farsă, ironie și critică. Marcel Duchamp a revoluționat perspectivele artistice ale Occidentului, propunând ideea că un pisoar poate fi o operă de artă, dacă așa semnează artistul. Pisoarul, un ready-made din porțelan, cumpărat de la market, a fost semnat cu vopsea neagră în partea stângă a marginii exterioare, cu pseudonimul „R. Mutt, 1917”. I-a dat și un nume, Fountain. Convins că nu conta materialul ci ideea, Duchamp spune că, în esență, „arta putea fi orice, dacă artistul spunea că e artă. Aceasta era o idee revoluționară”[14] . Totul a devenit posibil în pictură și sculptură, ajungându-se ca un bogătaș să plătească 12.5 milioane de euro pentru un rechin închis într-un tub de sticlă, animalul fiind conservat în formol, iar Damien Hirst a fost aplaudat drept un mare artist al secolului .[15]

Frivolitatea din artele plastice a atins niveluri uluitoare. „Dispariția celui mai mic consens privind valorile estetice face ca în acest domeniu să domnească o totală confuzie, și va mai domni mult timp, căci nu se mai poate discerne obiectiv cine e talentat și cine nu, ce e frumos și ce e urât, care operă înseamnă ceva nou și durabil și care e doar un foc de paie. Această confuzie a transformat lumea artelor plastice într-un carnaval, unde creatorii adevărați au fost amestecați cu cei închipuiți și șmecheri și e tot mai greu să-i deosebești”[16] . Iar performance-urile pot deveni șoc și groază, așa cum a fost cel realizat de artistul Fernando Pertuz, care, într-o galerie de artă, în Columbia, a defecat înaintea publicului, pentru ca să consume fecalele cu mare solemnitate înaintea publicului. Sau o altă idee a fost neobișnuită. Tate Gallery din Londra a cumpărat niște oameni stând la coadă. Era o foaie de hârtie pe care artistul slovac Roman Ondak a scris instrucțiunile pentru o lucrare de artă de tip performance (artă interpretativă) care presupunea angajarea unor actori pentru a forma o coadă. El menționa că actorii trebuie să formeze o coadă artificială în fața unei intrări sau în interiorul unei expoziții de artă. Imediat ce își ocupau pozițiile, ei trebuiau să adopte o atitudine de așteptare încordată, plină de interes, ca și cum urma să se întâmple ceva. Problema s-a pus: cum de poate fi artă așa ceva? „De ce a ajuns arta modernă și contemporană, altădată privită ca o glumă proastă, să fie respectată și admirată peste tot în lume?”[17]     Pe lângă cele spuse mai sus mai trebuie amintit că banii au avut și au un rol masiv în privința artei. În lumea artei, investițiile sunt de ordinul sumelor colosale. Arta e socotită de îmbogățiți ca o investiție sigură. Prețul e ridicat de bancherii nou-apăruți, de oligarhi obscuri, iar pentru că arta clasică e limitată, mai rămâne cea contemporană. Doar că aici oricine poate fi pus în încurcătură. În fața unei sculpturi sau picturi abia ieșite din atelierul unui artist, chiar și Sir Nicholas Serota, fostul director al Muzeului Tate până în 2017, respectat pe plan internațional, este câteodată derutat. „De multe ori nu știu ce să cred, zicea el. Câteodată mi se pare foarte intimidantă” [18]. Aceste considerații sunt o modestă meditație despre două dimensiuni umane, de intelectual și artist, un remember la condiția specifică antropologiei, aceea de beneficiatori, creatori, păstrători și transmițători ai Frumuseții care va salva lumea... [19]

[1] Victor Hugo spunea: „Cărțile, ca să răspundă creșterii necontenite a civilizației, trebuie să înceteze de a fi exclusiv franceze, italiene, germane, spaniole, engleze, și să devină europene, mai mult încă, umane”, în Scrisoare către domnul Daelli, editor al traducerii în limba italiană a Mizerabililor, la Milano, 1862, în Mizerabilii, vol. 5, BPT, București, 1969, p. 381.

[2] Aristotel, în Poetica, spunea că „rostul poetului nu este de a povesti lucruri întâmplate cu adevărat, ci de a povesti ceea ce s-ar putea întâmpla...Poezia e mai filozofică și mai aleasă decât istoria, căci poezia povestește mai mult ceea ce e general, pe când istoria ceea ce e particular,” în Poetica, traducere de acad. prof. C. Balmuș, Editura Științifică, București, 1957, p. 31.

[3] Paul Cornea, în prefața la Mizerabilii de Victor Hugo, traducere de Lucia Demetrius și Tudor Măinescu, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 26.

[4] Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Humanitas, București, 2016. p. 29.

[5] Thomas de Quincey, Confesiunile unui opioman englez, în românește de Corneliu Rudescu, , prefață de Virgil Nemoianu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p. 28.

[6] Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Editura Humanitas, București, 2016, p. 33.

[7] Gabriel Liiceanu, op. cit,  p. 72.

[8] Alain Bloom, Criza spiritului american. Cum universitățile au trădat democrația și au sărăcit sufletele studenților, traducere din engleză și note de Mona Antohi, Editura Humanitas, București, 2017, p.74.

[9] Mario Vargas Llosa, op. cit., p. 38.

[10] Ibidem¸ p. 38.

[11] Ibidem, p. 40.

[12] Ibidem, p. 40.

[13] Afirm acestea ca un consumator de literatură universală atât la liceu, dar mai ales în cadrul Masteratului de Literatură Universală și Comparată din cadrul Universității „Al. I. Cuza” Iași. Howl și alte poeme a fost una dintre cele mai discutate cărți de poezie, iar în proză Coetzee, cu Dezonoare. Dostoievski, cu al său roman Crimă și pedeapsă, atât de actual, dar și creștin, abia dacă a fost amintit în cei doi ani universitari...

[14] Will Gompertz, O istorie a artei moderne. Tot ce trebuie să știi despre ultimii 150 de ani, traducere de Daniela Magiaru, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 25.

[15] Ibidem, p. 336.

[16] Mario Vargas Llosa, op. cit., p. 43.

[17] Will Gompertz, op. cit., p. 16.

[18] Ibidem, op. cit., p. 18.

[19] Dostoievski, Idiotul