Oamenii fumurilor - Eugen Bartic

Deşi au trecut 5 ani de la apariţia oarecum discretã a romanului Oamenii fumurilor (Eugen Bartic-Bogdan, Fractalia, 2017), am gãsit puţine cronici. Indiferent ce cred unii, eu mã încãpãţânez sã cred în cartea asta.

Am tot citit de pe la sfârşitul anului trecut şi în lunile din urmã literaturã românã şi sastisit de angoase, beţivi, aurolaci, peşti, romane poliţiste ori închipuiţi don quijoti marginali (cât de gol mi-e sacul întors de la pomii laudaţi...), m-am hotãrât sã-mi spãl retina, sã rãsuflu uşurat, gâdilat în zona aia a creierului care râde pânã se prãpãdeşte, care cade pe ganduri când dã peste un Eleusis prãdat în tuşe ieroglifice şi care respinge din principiu falsitãţi rãsuflate, mascate stilistic sub mieunãturi existenţiale.

Viaţa unui trib de costoboci, în mijlocul cãruia aterizãm forţat e împletitã pe nesimţite cu magie, intrigi şi suferinţe, cu trãdãri si martiriu, cu politichie şi beţivãnealã, cu gingaşe reflecţii asupra lumii ale unor suflete rãtãcitoare care nu-şi gãsesc locul în grãdinile cu verdeaţã şi loc cu mult suspin de pe tãrâmurile Dakshei libere, e doar vehiculul prin care se imagineazã o realitate ce reflectã strâmb elemente seducatoare din Urzeala tronurilor, Stãpânul inelelor, Vikingi. Existã prea puţine surse care sã descrie cu acurateţe evenimente trecute mai discret sau mai bombastic din gurã în gurã şi atunci ceea ce EBB reuşeşte cu mãiestrie este sã creeze o lume, poate nu la fel de minuţios sculptatã în ceramicã de Ţibãu, dar cel puţin la fel de fermecãtoare.

Romanul e din capul locului scãldat într-o limbã care te mângâie la fiecare pas, care te provoacã, te plesneşte şi te îmbrãţişeazã, dar care te şi pãcãleşte în egalã mãsurã. Fiecare a doua, a treia fraza e îmbãlsãmatã cu cimilituri, metafore explozive sau observaţii atât de crude, încât ţi se rupe sufletul de cutare costoboc abuzat, invadator schingiuit sau roman degrabã uşurat de gâdiliciul gâtului. Exemple nu vã dau, sic. Puneti mana şi cititi! Toate aceste artificii nu sunt menite decât sã distragã atenţia, ca un truc magic în care vezi pe rând şi în detaliu toate mânecile goale din care izbucnesc într-o secundã iepuraşi roz şi flori de plastic în flãcãri, de la marile frãmântãri ale epocii, în pragul cãrora trag beşini cu tâlc alde Cacoi, Gallahorn, Almansur şi doi Darzi frumoşi, într-un roman despre care, daca m-aş lua înserios, aş zice cã nu e istoric, indiferent ce zice autorul.

Costoboci, iagyzi, bastarni, parţi, picţi, ce sã vezi, irlandezi şi alte neamuri se aflã pe buza prãpastiei istoriei, le dã ghes schimbarea, şi fãrã sã voteze cheia, ies cumva din umbra puturoasã şi îşi asuma poziţia de actori, nu de ghiocei, mâncându-i oricum palmele şi izmenele arţãgoase de prea mult privit în fundul oalelor goale de vin.

Avem ‘di tãti’ aici, şi poveşti de dragoste, filosofie, medicina experimentalã, administraţie publicã localã şi rãsplatã dupã faptã. Nu le-aş spune paleo-bla bla pentru cã prin pereţii ãia delut aburind ai bordeielor transpirã aceleaşi dorinţe, neîmpliniri, ratãri şi speranţe care se scurgpe varul nostru lavabil, fãcând mucegai la un colţ.

EBB imagineazã aici un schimb al mentalitãţilor, o urnire megaliticã a unor prea rigide încãpãţânãri, care nu se poate realiza fãrã sânge. Tarantino e mic copil pe lângã Melani Amolao, pentru cã doar aşa se spalã îmbâcseala şi se îmbracã noul: cu martiriu.

Personajele, adesea colective, nu sunt lipsite de fiorul inteligibil al rãzvrãtirii. E, totuşi, o lume în care daca ai fost la rãzboi, ţi-a zburat capul, în care tarabostele are drept de viaţã şi demoarte asupra întregii târle, în care cei 100 şi ceva de ani pe care îi trãieste cutare personaj sunt mai degraba calculaţi biblic şi nu mãsuraţi atomic, la vreun centru de cercetare. E o lume în care se moare mult mai uşor decât se trãieşte şi în care asumarea unor responsabilitãţi te îmbãtrâneşte înainte de vreme, te bolunzeşte sau te face sfânt cât ai clipi. Şi-atunci cum sã stai tu la cioace filosofale când vecinul tãu îşi ascute ditai paloşul pe care tocmai l-a ciobit în beregata la care te uiti şi nu pricepi cã n-o mai ai, la sfatul lui Craivisin, fiul vacii, mai suprarealist ca elefanţii lui Dali.

Cei care au aceasta patimã a devenirii sunt puţini, pentru cã trebuie sa fie exemplari. Ei înfãţişeazã esenţe arhetipale fãrã sã aglomereze logoreic spaţiul gingaş de la nord de Carpaţi. Cei care n-o au nu sunt mai prejos, ei sunt frunza pe care se sprijinã nufãrul şi jãratecul pe care-l mãnâncã bidiviul lui Harap-Alb.

Ca sã nu mai spun cã cele mai puternice personaje din carte sunt fix cele feminine, care nici nu au nevoie de voce. Ele fiinţeazã, fac, desfac, mutã munţi din loc şi pornesc rãzboaie, curmã şi plãmãdesc patimi, se sacrificã şi trezesc nişte bãrboşi la realitate ori îi scaldã în vise ce nu se vor împlini niciodatã.

Romanul nici nu se terminã, pentru cã încã il trãim, înca privim în zare spre ce-ar putea sã fie,cãci celor ce trebuie se se întâmple încã nu le-a venit sorocul şi stãm ca Lupe Huru şi visãm la lâna de aur a unui Ulise care nu mai vine, prins în trafic pe DN1 cãtre Predeal.