Oleg Knysh, pictorul care luptă pentru libertate

Oleg este artist din Kiev. Tencuiește, pictează biserici după rețete străvechi, face mozaicuri în catedrale. Acum este în prima linie a frontului cu arma în mână, Kalașnikovul, și cu lansatorul de rachete în spate. Ca toți ucrainenii, luptă pentru ai lui și pentru libertate.

A pictat biserici împreună cu pictorul și sculptorul româno-basarbean Mihail Lazari. Un sculptor de geniu, care a făcut facultatea de arte la Iași. Iată povestea de război.

Misha Lazari:

L-am cunoscut pe Oleg in 2009 in orașul Ternopol unde am lucrat împreună la un mozaic la o catedrală. De-a lungul anilor, ne-am întâlnit de foarte multe ori. Chiar în luna asta, în martie, trebuia să ajungă în Moldova pentru a tencui interiorul unei biserici la vreo 50 de km de Chișinău. Știe o rețetă secretă pentru a tencui pereții, rețeta veche de sute de ani, doar din materiale naturale: câlți, praf de cărămidă, nisip ,var stins și alte chestii de el știute. Care le-a descoperit pe Muntele Athos unde a lucrat la Mănăstire de-a lungul timpului. Dar iată că asta nu se va mai întâmpla – prietenul meu Oleg nu mai pictează acea biserică. Oleg nu mai ține în mână nici șpaclu, nici pensula. Cartierul de la marginea Kiev-ului unde locuiește a fost atacat dur de trupele rusești. Acum ține în mână o mitralieră și își apără orașul și țara și familia de invadatorii ruși.

Și omul ăsta care în toți acești ani în care l-am cunoscut a fost atât de calm și de liniștit, chiar seren aș spune, fără să folosesc cuvinte mari, omul ăsta acum îmi spunea la telefon o frază care, cred, sintetizează totul: ,,Nemernicii de ruși au ajuns aici și bombardează grădinițe și case de copii! Merită să fie…

Ma rog la Bunul Dumnezeu să-l aiba în Pază și sa reușim sa ne mai îmbrățișăm împreună !

Oleg:

Ceea ce se întâmplă pare un vis-coșmar teribil. Te gândești în permanență că te vei treci cumva din coșmarul ăsta și că totul va fi la fel. Că vei continua să lucrezi, să îți faci de lucru, uneori interesant și incitant, iar alteori chestii de rutină, să dezvolți proiecte, să desenezi, să creezi... Dar... nu te poți trezi. Nu te poți trezi. Dimpotrivă, ești cufundat cu totul în oroarea asta, în lumea asta cu totul suprarealistă, efectiv, cu toate clădirile astea distruse, răniții și cei uciși, cu împușcături și sirene, cu zgomotele exploziilor și, mai ales, sunetele bombelor și ale rachetelor. Și dincolo de astea, mai presus de toate, te gândești la ce se întâmplă rudelor tale, prietenilor tăi. Cât de apăsător este gândul ăsta: sunt ei în viață? Îi voi mai revedea vreodată?

Templele și frescele antice ale Greciei, mirosul de tămâie și acel semi-întuneric solemn al templelor de pe muntele Athos, îmi apar ca rame dintr-o altă viață. Amintiri de demult. Vreau să mă întorc și să mă scufund cu capul în trecut, să fi iarăși un copil pierdut în lumea mea, în picturile și mozaicurile mele... dar coșmarul nu se oprește.