"Omul nu-i decât chipul patriei lui" expoziție semnată de artistul vizual Iosif Wechsler

Artistul vizual Iosif Wechsler la Galeria de Artă Absida, Iași, 02 septembrie 2025
Curatori: Sevilla Steinbach, Ciprian Romaniuc
Critic de artă : Maria Bilașevschi

Ce este patria? O geografie sau o amintire? O limbă sau o rană? Un pământ ori o traumă? Răspunsul artistului vizual Iosif  Wechsler, nu vine în cuvinte, ci în culoare prin expoziția  semnată cu titlul „Omul nu-i decât chipul patriei lui” – un titlu grav, rostogolit parcă dintr-un poem al lui Paul Celan.  Chipul patriei lui Wechsler îl regăsim în urmele adânci ale pensulei, în materia densă a picturii, în izbucnirea roșului, în frângerea galbenului, în fumul negru care se adună pe marginea memoriei, pictura devenind, pentru artist, o formă de a spune ceea ce nu se mai poate spune.

            Lucrările  nu sunt tablouri, ci mărturii. Nu  peisaje, ci reminiscențe. Nu figuri, ci reveniri ale unor chipuri sau locuri uitate. Fiecare pânză e o rană care s-a învățat să vorbească. Nu e aici nici realism, nici onirism, ci un expresionism al memoriei: o pictură trăită cu toți porii, cu toată frica, cu toată dorința de a păstra ceea ce timpul distruge, ceea ce istoria sfâșie.

            Există, în lucrările sale, o tensiune între figurativ și abstract, între recunoaștere și disoluție. Un trup aplecat, un deal pe jumătate scurs în culoare, o casă care se destramă în albul fundalului. Patria, așa cum o pictează Wechsler, nu e niciodată întreagă – e o patrie de fragmente, un colaj de senzații. E patria celor plecați, a celor care n-au avut luxul apartenenței, a celor care și-au purtat nașterea ca pe o vină și exilul ca pe o datorie.

            În acest sens, expoziția „Omul nu-i decât chipul patriei lui” de la Galeria de Artă Absida, atent și sensibil curatoriată de Sevilla Steinbach și Ciprian Romaniuc, nu este doar o selecție de lucrări, ci o arhitectură interioară a unei conștiințe în căutare de sine, o topografie a ruperii și a întoarcerii, o călătorie fără sfârșit înapoi spre începuturi.

            Iosif Wechsler nu pictează amintiri, ci urmele lor. Și tocmai prin această alegere se apropie de poeții postbelici care au înțeles că nu mai pot scrie cuvintele ca altădată. Așa cum Paul Celan scria „Todesfuge” , tot așa Wechsler își așează culoarea pe pânză cu conștiința că orice imagine este o vină, dar și o salvare.

            Există în pictura lui acea materie densă și gravă din lucrările lui Anselm Kiefer, acel strat de istorie arsă, dar încă fierbinte. Asemenea lui Kiefer, el nu face din artă un loc de refugiu, ci un teren al arderii continue. Pânzele lui ard încet, ca o torță care nu se stinge, pentru că durerea nu s-a terminat. Într-una dintre lucrări – o explozie de roșu și negru, cu urme de verde smuls – se simte parcă un țipăt. Nu unul literal, ci o vibrație surdă, care iese din fundal ca o fantomă. În alta, două figuri par îmbrățișate, dar contururile lor se dizolvă, ca și cum iubirea ar fi fost captivă în plin vis. Într-una dintre cele mai tăcute lucrări, un peisaj abstract în ocru și alb se desface în linii, în goluri – o topografie a absenței.

            Filosofia lui Heidegger se ascunde discret în titlul expoziției, în ideea că ființa omului nu poate fi separată de locul în care își trăiește lumea. Dasein nu e doar existență, ci existență situată – și tocmai această situare e cea care doare atunci când e smulsă, trunchiată. Wechsler pictează ființa dezrădăcinată, omul rupt de spațiul său originar, dar care îl poartă mereu înăuntru, ca o hartă pe care n-o mai poate citi, dar nici uita. În acest sens, expoziția devine o meditație plastică asupra exilului, nu ca eveniment geografic, ci ca stare ontologică. Pictura sa e ca spațiu de recuperare, ca loc de tăcere grăitoare, unde trauma nu se expune, ci se transformă, se metabolizează în culoare, în gest, în materie.

            „Omul nu-i decât chipul patriei lui” – iar în pictura lui Iosif Wechsler, acest chip e tulburător de sincer: fără mască, fără podoabă, dar plin de lumină și cenușă. E chipul unei patrii interioare, al unei copilării pierdute, al unei istorii trăite pe viu. Iar această pictură – tragică, tandră, devastatoare – este, în cele din urmă, o formă de rugă: o rugă spusă nu către zei, ci către memorie.